Vladimir Tismaneanu: "Polemicile intelectuale au valoare cata vreme sunt inspirate de devotamentul pentru adevar, nu de vanitati, vendete si resentimente."

In revista „Cultura” un tanar gauchist, zizekian, balibarian, neo-althusserian si vag adept al lui Antonio Negri isi marturiseste socul de a fi dat (intamplator, fireste) peste un „Mic dictionar social-politic pentru tineret”. Nu spune cand si unde a aparut. O spun eu: este vorba de un volum colectiv publicat la Editura Politica in iunie 1981. In urma plecarii mele din tara, in septembrie 1981, cartea a fost retrasa din circulatie.

A fost readusa in discutie in decembrie 2006, in „Jurnalul National” unde, la o zi dupa condamnarea comunismului de catre Traian Basescu, aparea (tot ca din intamplare!) un articol de prima pagina cu titlul-bomba: „Tismaneanu, intaiul utecist al tarii”! Trecem peste absurditatea de a ma propulsa retroactiv pe postul detinut de-a lungul anilor de Virgil Trofin, Ion Iliescu, Petru Enache, Ion Traian Stefanescu, Pantelimon Gavanescu, Nicu Ceausescu si Ioan Toma.

Ajunge sa spun ca nu am lucrat niciodata in aparatul UTC sau UASCR, nu am fost angajat al revistelor UTC  sau UASCR (spre deosebire de Ion Cristoiu, Sorin Rosca Stanescu, Cornel Nistorescu etc.) si ca, prin urmare, a ma desemna astfel tine de o dezinformare deliberata cu scopuri politice precise.

Obiectivul este de a ma compromite pe mine si astfel de a delegitima demersul condamnarii comunismului romanesc. Nesfanta alianta dintre fascistoizi, stalinoizi, anti-globalisti, castro-guevaristi si ce mai doriti Dv. are ca unic motiv stoparea unui proces prea mult timp amanat: condamnarea dictaturii comuniste ca sinteza perversa intre doctrina leninista (dominanta in epoca Dej) si proiectul pseudo-nationalist, dar veritabil xenofob, al perioadei Ceausescu.

Celor care acuza Raportul Final de „lipsa perspectivei teoretice” le raspund cat se poate de simplu: tocmai aceasta perspectiva, deci una inspirata de liberalismul civic anticomunist, este ceea ce provoaca exasperarea acestor detractori ai actiunii Comisiei Prezidentiale.

In varianta hard a articolului din „Cultura”, lucrarea amintita aparea drept „coordonata” de Virgil Magureanu, cata vreme in cea electronica apare ca ar fi fost „donata” de catre fostul sef al SRI. Oricare ar fi realitatea, ce nu se spune este faptul ca volumul a fost quasi-inexistent si a ramas astfel pana in 2006. Cum fiecare articol fusese semnat cu initiale, iar colectivul de autori era mentionat, ar fi fost de negandit mentinerea in circulatie a unei lucrari ce includea textele unui „transfug renegat”.

Printre autorii „Dictionarului” figurau si alti filosofi, sociologi, economisti pe care junele anarho-situationist prefera sa-i treaca sub tacere. Amintesc ca in aceeasi epoca mi-am sustinut doctoratul cu tema „Revolutie si Ratiune Critica. Teoria politica a Scolii de la Frankfurt si radicalismul de stanga contemporan”, prevazuta sa apara ulterior in colectia „Idei Contemporane” a Editurii Politice (unde au aparut, intre altele, scrierile unor Marcuse, Jaspers, Habermas).

Publicasem in 1976 lucrarea „Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt”, recenzata favorabil in „Amfiteatru” de Andrei Marga. Ce se preface a nu sti vigilentul critic din „Cultura” este ca a scrie de pe pozitii neo-marxiste in Romania lui Ceausescu era un gest deloc conformist. Imi amintesc cum mi-a fost cenzurat, chiar de catre presedintele UASCR, un articol despre „eurocomunism” prevazut sa apara in „Amfiteatru”, aprobat de redactorul-sef  Stelian Motiu. 

Am spus-o de o mie de ori: am fost neo-marxist, am semnat si cateva texte de conjunctura, dar am lucrat esential pe teme de filosofie politica critica (Scoala de la Frankfurt). Am plecat tocmai pentru ca nu puteam sa suport mizeria ideologica.

Si pentru ca nu voiam sa fiu complice Raului, fie si marginal. Intr-un numar din „Aldine” din toamna anului trecut, Dan Stanca povesteste despre cartile pe care le citeam si despre care vorbeam cat se poate de deschis cu prietenii mei (Koestler, Nadejda Mandelstam, Aron, Conquest, Orwell). Am publicat capitole din teza de doctorat in „Revista de filosofie”.

Dau doua exemple: „Ipostaze ale radicalismului hegeliano-marxist: Experienta tanarului Lukacs” (nr. 6, 1979), „Scoala de la Frankfurt si dialectica negativitatii” (nr. 1, 1981). Citez finalul acestui din urma text: „Fixand abisul cu groaza... creatorii „Teoriei Critice” au fost victimele propriei lor terori, amagindu-se cu ideea ca negativitatea utopica ar putea bloca ascensiunea utopiei negative”.

De peste 25 de ani am scris pe larg pe tema totalitarismului. Am rupt cu un trecut alienant si cu iluziile ideologice ale mediului in care m-am format. Am vorbit deschis despre aceste lucruri intr-o serie de interviuri cu Max Banus transmise la Europa Libera in 1987. Nu am nimic de tainuit si cred sincer ca nimeni nu este sortit sa ramana pe veci prizonierul unor amagiri ori erori pe care a reusit sa le depaseasca.

P.S. Acest articol este menit sa explice clar si lipsa mea de interes pentru polemici cu orice persoana inapta sa produca un text emancipat de falsul argumentum ad hominem.