Liviu Nicolaescu a terminat un program de masterat la Iaşi, iar la scurt timp a decis să-şi continue studiile în Statele Unite ale Americii. Momentul plecării sale a coincis cu Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist în ţară şi apogeul revoluţiei din matematică, în SUA. În acest moment, profesor de matematică la Universitatea Notre Dame, din statul american Indiana, Nicolaescu consideră că pregătirea din sistemul românesc a creat o elită a matematicienilor şi fizicienilor români, apreciată la nivel mondial.

Mirela Ciucur: Ai terminat un masterat în Matematică şi Fizică la Universitatea Al.I.Cuza din Iaşi, în 1987. Ce te-a determinat să alegi un program doctoral în SUA, la Michigan State University?

Liviu Nicolaescu: A fost un concurs de împrejurări. De la începutul studenţiei am fost interesat de subiecte de natură geometrică, iar noile direcţii de cercetare care au apărut la începutul anilor ‘80 nu erau reprezentate în România. În 1988, împreună cu doi amici din Iaşi, Duiliu Diaconescu, acum fizician în SUA, probabil printre cei mai buni tineri fizicieni din lume, şi Gheorghe Ionesei, un poet al matematicii, care s-a dus dintre noi acum doi ani, am început să citim lucrările unui matematician american, pe nume Tom Parker.

La începutul lui 1990, după Revoluţie, au apărut, la Seminarul Matematic "Al. Myller" din Iaşi, afişe cu informaţii despre programul doctoral de la Michigan State University şi am văzut că Tom Parker era profesor în cadrul acestuia. Asta m-a convins să merg acolo, iar Tom Parker mi-a devenit ulterior coordonator al lucrării de doctorat.

Cum a fost experienţa în Statele Unite? Care au fost cele mai importante provocări şi primele lucruri pozitive care te-au marcat? Una peste alta, experienţa a fost extraordinară. Sunt multe lucruri care au contribuit la asta şi le pomenesc în ordinea în care îmi vin în minte. Pentru mine, cel mai important aspect a fost natura relaţiei student-profesor, care este mult mai puţin formală ca în Europa, şi am simţit că pot bate, oricând, la uşile profesorilor mei, cu întrebări.

Modul de a aborda matematica era foarte diferit de modelul universităţilor româneşti. Se pune accentul pe exemple concrete şi pe intuiţie. În România, un student trebuie să memoreze rezultate, pe când, la Michigan State, nimeni nu mi-a cerut să enunţ o teoremă sau alta. În schimb, studenţii trebuie să rezolve multe probleme concrete, ceea ce conduce la o înţelegere mult mai profundă a diferitelor subiecte.

În plus, am ajuns acolo în miezul unei revoluţii matematice şi am putut avea contact cu mulţi dintre cei mai mari matematicieni din lume. Am putut avea astfel o idee despre ce înseamnă cercetare de cea mai înaltă calitate. Asta te face să fii mai umil şi să realizezi că poate nu ştii aşa de multe lucruri pe cât credeai. Care a fost prima impresie despre societatea americană? Nu mi-a fost uşor, în special în primul an, pentru că este altfel organizată decât cea românească. Mi-a lipsit şi îmi lipseşte spiritul efuzif latin, familia şi, în general, senzaţia de apartenenţă. Americanii mi s-au părut, şi îmi par, mai rezervaţi ca noi, românii. În acelaşi timp, sunt mai direcţi şi este mult mai uşor să ştii ce vor şi cu ce te pot ajuta. Surpriza mea a fost să văd că, în pofida aparenţelor, înăuntrul lor au  aceleaşi calităţi şi slăbiciuni ca şi noi.

Un lucru pe care l-am descoperit acolo este că trebuie să mă descurc de unul singur: oamenii mă vor ajuta, dar crucea o duc singur.

Din primul an a trebuit să predau cursuri la studenţii americani. M-a şocat şi mă şochează nivelul foarte scăzut de cunoştinţe pe care le capăta în liceu. În general, americanii au o mare "frică" de matematică. Ca o anecdotă, în prima lună de predare le-am dat un extemporal cu o problemă pe care în România le-am dat-o elevilor de clasa a noua sau a zecea. 

Multe nume de marcă din matematică au pornit din mediul universitar românesc. Cât de mult a contat, în cazul tău, şcoala românească? Educaţia pe care am primit-o în România m-a ajutat foarte mult. În România, începusem să lucrez deja la un doctorat, cu profesorul Viorel Barbu. Deşi nu l-am terminat, tema de cercetare din România şi lucrurile pe care le-am învăţat de la dânsul au constituit exact jumătate dintre lucrurile de care aveam nevoie în SUA. Cealaltă jumătate am învăţat-o de la coordonatorul meu american, Tom Parker.

Când am ajuns acolo, aveam un nivel foarte ridicat de cunoştinţe, care mi-a dat un avans de un an sau doi şi mi-a permis să abordez o temă foarte complexă şi să intru în "inima" ei relativ repede. Pe de altă parte, deşi credeam că ştiu geometrie, când m-am uitat peste examenul de candidatură am realizat că nu ştiu să rezolv nicio problemă. Primul an a fost pentru mine o cură intensivă de geometrie şi topologie. După cum am mai menţionat, faptul că în SUA se pune accentul pe probleme şi nu pe teorie m-a ajutat foarte mult.

Putem vorbi despre meritocraţie în cazul sistemului românesc? Am constatat multe schimbări pozitive şi negative în sistemul universitar românesc. Poate, din cauza problemelor financiare, valorile nu primesc aprecierea pe care o merită. În plus, din câte cunosc, politica internă a facultăţilor este, deseori, manipulată şi adevăratele valori nu au întotdeauna vocea cea mai puternică.

Angajările şi promovările, în sistemul american, sunt mai transparente decât în Romania sau chiar în Europa de Vest. Recomandările sunt luate în serios. Îţi poţi distruge reputaţia dacă dai o recomandare bună unei persone care nu este merituoasă. Data următoare, când vrei să ajuţi pe cineva cu adevărat merituos, nu te mai ia lumea în serios.

     "Romania continuă să producă foarte mulţi matematicieni           tineri, extrem de talentaţi. Unii chiar sunt superstars,             toată lumea ar vrea să-i invite să ţină conferinţe.              Datorită lor, avem o reputaţie extraordinară                 în comunitatea matematică mondială", Liviu Nicolaescu A fost dificil sa obţii postul de asistent universitar? Acum eşti profesor la Departamentul de Matematica al Universităţii Notre Dame. Cum s-a desfăşurat evoluţia ta academică? Faptul că teza mea de doctorat a fost apreciată de comunitatea matematică a fost factorul decisiv în obţinerea slujbei. Eram un nimeni, dar rezultatele mele au fost luate în serios şi, astfel, am intrat în clubul matematicienilor respectabili. Concurenţa este foarte intensă şi, în prima parte a carierei, devine uneori copleşitoare. Reputaţia se clădeşte încet şi se poate distruge foarte uşor. Eşti, în general, judecat după rezultate şi trebuie să produci, să produci, să produci.

Chiar şi acum, când am un titlu academic asociat cu pozitia de Senior Professor, iar presiunea de a produce este mai mică, trebuie să dau raport de activitate şefului colegiului de ştiinţe şi nu pot să bat câmpii, fiindcă trebuie să răspund la întrebări foarte concrete.

Eşti laureat al Premiului Academiei, pentru lucrarea 'Rigidity of generalized laplacians and some geometric applications' in Aequationes Mathematicae. De asemenea, eşti autorul unui bestseller, publicat de World Scientific, în 1996 – "Lectures on the Geometry of Manifolds". Ce au însemnat aceste succese pentru cariera ta? Lucrarea pentru care am fost premiat am scris-o în primul an de studenţie în America şi mi-a fost sugerată de o temă pentru acasă. Am folosit tehnici şi idei pe care le învăţasem de la profesorul Barbu. Lucrarea nu a avut ecoul pe care-l speram şi când o menţionez unor matematicieni rămân foarte surprinşi.

Sunt foarte mandru de cartea "Geometry of Manifolds", pe care nu aş fi putut să o scriu în România. Mulţi studenţi din lumea a treia mi-o cer şi le-o trimit gratis, în versiune electronică. Ştiu că este folosită ca manual la multe universităţi din Vest şi din SUA. Acum, chiar şi profesorul Tom Parker o foloseşte la cursurile lui. Pe de altă parte, am avut numai bătăi de cap cu birocraţia de la Notre Dame, din cauza cărţilor scrise de mine, fiindcă aici, spre deosebire de România, cărţile nu sunt apreciate de administratori. Într-o zi, după ce decanul mi-a zis că monografiile mele nu ajută la palmaresul meu, i-am răspuns că m-am săturat să mă simt vinovat pentru cărţi de care sunt foarte mândru şi care mi-au permis să-mi extind orizonturile ştiinţifice. De atunci, m-a lăsat în pace.

Am văzut, de asemenea, că pe pagina ta de internet ai publicat şi lucrări ale unor studenţi ai tăi. Sunt lucrări de licenţă şi sunt foarte mulţumit de forma lor finala. Le-am pus pe pagina mea fiindcă sunt convins că lumea are de învăţat din ele şi este bine să fie accesibile şi gratuite.

Ai lucrat şi cu studenţi români? Conduc în acest moment doctoratele a doi studenţi, dintre care unul este român. Îl cheamă Daniel Cibotaru şi este din Focşani. Cred că va susţine teza la primăvară. Faptul că e român mi-a permis să fiu mai familiar cu el şi să am pretenţii mult mai mari decât de la un alt student.

Exista un model al talentului românesc în matematică din perioada formării tale? Nu ştiu cum se întâmplă, dar Romania continuă să producă foarte mulţi matematicieni tineri, extrem de talentaţi. Unii sunt chiar superstars şi toată lumea ar vrea să-i invite să ţină conferinţe. Pe mulţi nu-i ştiam personal, dar rădăcinile româneşti funcţionează. Toţi tinerii români pe care i-am invitat să vorbescă la Notre Dame au răspuns prompt şi chiar au fost încântaţi. Datorită lor, România are o reputaţie extraordinară în comunitatea matematică mondială.

În cartea publicată în 1996, apare menţiunea: "Thinking of Iasi, my hometown". Care este relaţia ta cu România şi comunitatea românilor din Statele Unite? Poţi să ne dai câteva indicii despre lucrurile care îţi lipsesc acolo şi care ar fi principalele lucruri care ar trebui schimbate în România? Mă simt foarte legat de oraşul meu natal, pe care nu apuc să-l vad atât de des pe cât aş vrea. Ţin legătura cu Facultatea de Matematică din Iaşi şi, în special, cu biblioteca de acolo, denumită Seminarul Matematic. Are aproape 100 de ani de existenţă, a supravieţuit două războaie mondiale şi urgia comunistă. Lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar, în continuare, se zbat cu fondurile.

De mai bine de zece ani, donez tot felul de cărţi bibliotecii. Nu sunt cantităţi mari, pentru că nu am nici eu fonduri, iar cărţile sunt scumpe. Însă, am  donat cărţi despre care eu cred că sunt sau vor deveni clasice şi vor avea un impact în istoria matematicii.

De curând, am fost implicat într-o iniţiativă la care au cooperat mai bine de 100 de matematicieni români de pretutindeni. Fostul rector al Universităţii a restrâns, abuziv, spaţiul Seminarului şi am adunat mai mulţi matematicieni, de toate vârstele, din diferite colţuri ale lumii, şi am scris o scrisoare deschisă. Profesorul Barbu, Decanul Facultăţii, şi Andrei Pătraş, Şeful seminarului, au făcut diferite demersuri la faţă locului şi se pare că au reuşit să primească spaţiul înapoi.

Anul trecut, prin intermediul lui Bogdan Suceava am acceptat să fiu editor la Gazeta Matematică. Datorită acestei reviste am devenit matematician şi, după părerea mea, este una dintre cele mai bune reviste de matematică din lume, pentru elevii de liceu. Din păcate, are nevoie de mai multă reclamă şi de distribuţie.

Mi-e greu să spun ce ar trebui schimbat acasă. Un prim pas ar fi mai multe resurse materiale  pentru infrastructură, bibliotecă, calculatoare, acces la baze de date. Sistemul de promovare de acasă mi se pare extrem de birocratic. Faptul că mulţi tineri pleacă în Occident trebuie să fie descurajant pentru oamenii de acasă, care au entuziasm şi ar vrea să ajute tinerii. Cred că mi-ar place să lucrez în

România, dacă nu ar trebui să petrec multă vreme gândindu-mă la probleme umane ca mâncarea, întreţinerea şi dacă ar fi resurse, să pot călători regulat la universităţi din Vest, să ţin legătura cu pulsul cercetării.

CITIŢI ŞI: Mitul matematicienilor români în lume

----------------------------------------------------- Interviul cu Liviu Nicolaescu a fost acordat, în exclusivitate, pentru Strada32.com şi Evenimentul Zilei.

Strada32.com este reţeaua globală a românilor din Diaspora. Comunitatea aduce elementele de referinţă în susţinerea românilor expatriaţi, pentru a crea contextul în care ei se conectează, au posibilitatea de a schimba experienţe personale şi profesionale şi de a construi un sistem de suport în experienţa globală de emigrant.