N-am exultat de bucurie când ministrul agriculturii liberal, Decebal Traian Remeş, a fost înfăţişat întregii suflări româneşti primind un plic cu bani de la un alt fost ministru.

N-a fost pentru mine decât confirmarea sumbră că trăim într-o ţară de bandiţi, o ţară mafiotică, fără ruşine şi fără demnitate. O ţară în care miniştrii nu se comportă după alte legi decât dealerii de droguri de după blocuri.

O ţară în care oamenii cinstiţi mai pot fi aflaţi doar între cei fără conturi şi căsoaie, cei care abia se descurcă de la o lună la alta. Ce mizerie de vremuri am apucat să trăim! După ce am scăpat de dictatură, după ce am crezut că putem respira liber! Mai mult, ce dezamăgire cruntă că răul naţional nu vine doar de la PSD şi Iliescu, cum am crezut timp de un deceniu, ci şi de la cei în care crezuserăm până atunci ca în sfânta Evanghelie.

Nu mi-am răcit eu gura timp de zece ani în favoarea singurului partid care mi se părea demn să conducă România, Partidul Naţional Liberal? Nu i-am criticat permanent pe democraţi în favoarea aceloraşi liberali în cadrul alianţei D.A.? Cineva îmi scria deunăzi pe forum: „Loveşti, ca şi Eminescu, în liberali, cuprins de aceeaşi orbire“.

Dincolo de comparaţia flatantă şi total nemeritată, nu este deloc adevărat. De fapt, cu liberalii trăiesc un vis urât. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Îmi spuneţi: toţi sunt la fel, din toate partidele, toţi iau mită, toţi se-ngrijesc doar de averile lor obscene, de viloaiele şi Rolex-urile şi Rolls-Royce-urile şi top-modelele lor, de cretinismul şi scârboşenia din capetele lor de oameni fără suflet, fără valori spirituale şi fără onoare. O fi aşa, dar la liberali nu m-am aşteptat.

Ei însemnaseră pentru mine singurul nucleu progresist din România ultrastângistă şi reacţionară. Iniţial am scris elogios chiar şi despre Tăriceanu şi guvernul său, până când şi-au arătat faţa adevărată. Azi vede toată lumea, din nefericire, ruşinea uriaşă a acestui guvern, combinaţia de aservire, incompetenţă şi ticăloşie oploşită de primul-ministru Tăriceanu în cabinetul său.

Astăzi suntem iarăşi nominalizaţi între primele două-trei ţări din Europa în care corupţia e mai departe totală, în care justiţiei i se pun piedici mai mari decât în timpul guvernelor PSD, în care fondurile europene nu sunt absorbite sau sunt absorbite rău, în care educaţia e în criză, sănătatea e în criză, justiţia e în criză, totul e-n criză. Suntem din nou, ca acum mulţi ani, sub ameninţarea a tot soiul de clauze. Am devenit din nou, după ce părea că ne redresaserăm puţin, oaia neagră a Europei.

Nu sunt eu de vină pentru toate acestea, oricît de „orbit“ aş fi, alături de marele meu înaintaş. Nu fiindcă m-a plătit Băsescu (ce ruşine să poţi gândi astfel) mi-am schimbat eu părerea despre liberali şi despre Tăriceanu. Vă spun cu cea mai mare sinceritate că aş fi preferat să-i elogiez astăzi, aş fi preferat sincer să avem un guvern decent, competent şi performant, chiar şi compus doar din liberali. Dar o spun azi aşa cum am spus-o ieri despre PSD: e mare nevoie de liberalism în România, dar nu de cel putred de azi.

O parte dintre liberali s-au separat de PNL şi formează acum PLD. Ei n-au deocamdată o vizibilitate prea mare şi au avut o problemă cu Mona Muscă, dar sentimentul meu e că viitorul liberal e al lor, căci ceilalţi sunt atât de mânjiţi în clipa asta, că nicio apă nu-i mai poate spăla. Nicolăescu, Adomniţei, Chiuariu, Remeş şi mai toţi ceilalţi au ajuns un simbol al agoniei morale a unui partid altădată glorios.

Ce se va-ntâmpla acum cu Decebal Traian Remeş, de mai multe ori ministru, om de bază în guvernul Tăriceanu? Păi, după cum merg lucrurile în justiţia lui Chiuariu, colegul său, probabil nimic. Aţi văzut vreodată vreun mare corupt, chiar dovedit până-n pânzele albe, care să facă măcar un minut de puşcărie sau să i se confişte măcar un euro din avere? N-am văzut şi nici nu vom vedea.

Nu sunt însetat de sânge, dar justiţia de azi mi se pare chiar o glumă proastă: chiar aşa, nimeni nu e condamnat, niciodată, pentru nimic? Chiar ajunge să am câteva milioane ca să mă ridic ca un balon deasupra legii? Nu ne e ruşine să avem numai ticăloşi deasupra noastră? Nu se găsesc între milioane de români câteva sute de inşi cinstiţi care să umple o sală de parlament? Am ajuns la o exasperare pe care numai la începtul anilor ’90 o mai simţeam.

Numai atunci mă gândeam să las totul baltă şi să mă car unde şi-a-nţărcat dracul copiii, doar să nu mai aud de frumoasa noastră ţărişoară. Şi ată-ne din nou de unde-am plecat. ...şi-n acest timp, sub aceste vremuri, optzeci de oameni care-au ales încă din tinereţe o viaţă de singurătate, sărăcie şi fericită creativitate s-au adunat la Sibiu ca să-şi citească poeziile.

Sunt oamenii cei mai curaţi din România de azi. Sunt şi cei mai bogaţi, dar nu-n vile şi-n conturi de bancă. Pentru că există multe Românii, şi nu toate sunt pestilenţiale. Pentru ei, pentru colegii mei care scriu de-o viaţă poeme, cu idealism şi generozitate, ca nişte doctori fără arginţi, încerc, încă, să trăiesc aici mai departe.