Cristian Gafița : în spatele omului de sport, respiră povestea unui copil care a crezut în Zbor și în principii.

De când eram de-o șchioapă și am început să am conștiința propriilor gânduri și simțăminte, am trăit această certitudine, că între zilele pline de lumina bucuriei cerești cu care ne învăluie Crăciunul sfânt și popasul la frontieră de timp(i) unde ne așteaptă Anul cel Nou, se împlinește, se întâmplă ceva. 

Un Ceva imposibil de tradus fidel prin simplul cuvânt

În acest interval de o « mână » de zile pare că tolba poveștilor prinde parfum de copleșitoare amintiri, vii izvoare care ne ostoiesc setea după adâncii ani ai marilor lecții de viață.

Astăzi, Cristian Gafița este cunoscut ca om al fotbalului românesc, profesor, antrenor al unui Club de fotbal pentru copii(AstraKids) și fost jucător. Și pentru că tot parcurgeam traseul vârstelor, până la reîntâlnirea cu adultul prezentului, te invit, Cristi, la o plonjare în timp, spre băiețelul de altă dată. Cum te vezi prin ochii anilor de acum ? Îl întelegi pe puștiul din oglindă ?

Cristian Gafița : Puștiul de atunci se regăsește în cel ce sunt astăzi. Am trecut prin multe încercari, drumul nu mi-a fost mereu în linie dreaptă, dar întotdeauna am știut cumva să urmez o cale invizibilă, un fir călăuzitor trasat parcă de undeva de Sus pentru mine. 

Un copil ca oricare altul, crescut dupa educația cea sănătoasă și respectând tradiția neamului nostru, într-un oraș de provincie care mi-a așezat primele cărămizi din fundația ce aveam să devin ulterior : Onești.

Irina Stroe : Fiecare copil păstrează cu el în viață imaginea-icoană a unor stâlpi care i-au fost cetate și inimă, în acei ani în care puiul abia se zburătăcește și-și învață zborul. Pentru tine, cine sunt aceste repere ale sufletului ?

Cristian Gafița : Începutul meu de drum în viață înseamnă credința în valori, raportarea la repere sănătoase, respectul față de părinți, bunici, cadrele didactice din școală și toți oamenii de bine pe care i-am întâlnit. Trăim vremuri nu foarte plăcute și, deși sunt ca fire, un optimist, nu pot să nu văd și latura gri în tot ce se petrece în țara noastră. Nu vreau să mă duc mai departe cu analiza, vreau să mă uit cu ochii minții aici, între frontierele țării mele. Dacă mă uit în urmă, îmi privesc bunicul așa cum poate puștii de azi se uită la eroii din filmele science fiction. 

Bunicul meu, arhitect foarte cunoscut în Onești, a fost omul prin mâinile și mintea căruia a trecut mare parte din structura orașului. Era de o verticalitate de netăgăduit. Demn, cu onoare, dar la locul lui, lipsit de aroganțe, cu mult bun simț.

El mi-a predat lecția discernământului, a asumării pentru tot ceea ce fac și sunt, tot bătrânul m-a susținut în tot ce am îndrăznit să visez. 

Era o legătura atât de puternică între noi doi încât deseori eram uluit : fără să știe direct cu ce probleme mă confruntam, inclusiv în profesia de antrenor, mă trezeam că primeam soluționare de la el în secunda 2 de când începeam să mă frământ.

Astăzi, atât de puțin mai înțeleg tinerii, copiii despre ce înseamnă cu adevărat respect, demnitate, efort, conștiință. 

Și eu am făcut greșeli până să ajung pe Cale, cum se spune, dar de fiecare dată am știut că eu sunt cel care greșeste, nimeni altcineva. Am recunoscut în fața mea că eu sunt vinovatul, am învățat din acele erori și am mers mai departe cu optimism. Pentru unii, poate cu prea mult optimism, dar așa sunt eu.

Irina Stroe : Cum ai ales să petreci zilele de Crăciun și ce înseamnă pentru tine această perioadă din an ? Te încadrezi în tiparul acesta, la modă azi, să fim mai buni de Crăciun, mai « speciali »?

Cristian Gafița : Nașterea Domnului o petrec în familie dintotdeauna, iar de câțiva ani, bucuria e și mai mare pentru că sunt tată. Din acest an, tată și de al doilea prunc, care va veni pe lume anul următor. 

Eu mă recunosc a fi patriot,  naționalist chiar, de aceea am și ales să rămân în țara mea, cu toate că aveam oportunități de a-mi clădi un viitor în afară. 

Sunt tătic, dar nu am uitat cum e să fii copil ! Nu mi-am uitat copilăria, am amintirile toate vii în mine, purtate undeva la buzunar de suflet. Și de aceea le spun și copiilor din clubul Astrakids : respectați-vă și iubiți-vă părinții, bunicii ! Apreciați fiecare clipă petrecută alături de ei, pentru că sunt cei care ne pregătesc drumul spre viitor. 

De aceea și rolul nostru, al adulților, este culminant, de aceea nu numai copiii, ci noi înșine trebuie să ne întoarcem la scara de valori la care s-a renunțat treptat. Pentru că, dacă noi, cei mari, nu mai credem în nimic, dacă ne plafonăm și ne ducem cu valul, ce așteptări să mai avem de la copii ? De unde să preia ei modele sănătoase ?

Să revin la întrebare, Irina. Nu, nu sunt printre cei care cred că lucrurile frumoase se petrec doar de Sărbători. Binele este înțelept să fie făcut atunci când semenii au nevoie.

Pe 21 decembrie am participat cu copiii de la clubul Astrakids la actiunea caritabilă « Dar din dar se face rai » și nu o spun motive de laudă, nicivorbă. Eu consider a fi normale astfel de acțiuni. 

De 7 ani merg împreună cu copiii și sustinem astfel de cauze, pentru că vreau să învețe și să înțeleagă și ei mai mult din ceea ce înseamnă viața, generozitatea, să nu uite sa fie mereu Oameni înainte de orice.

În cazurile mai grele, cu cei aflați în condiții delicate, cum sunt unele cămine de bătrâni, aleg să merg singur sau cu părinții copiilor din Club. Ideea este că vreau să nu ignorăm, să nu ne prefacem că nu vedem, că nu auzim. Bucuria de a face pe alt om măcar cu puțin mai împlinit decât l-ai găsit este de neegalat cu orice altă plăcere sau dorință egoistă pe care ți-ai împlini-o.

Irina Stroe : Vorbești mult despre tradiție, valori, repere, respect și observ că încerci să implementezi toate aceste « comori » nu numai în propria familie, ca tată, ci și copiilor din Club. Copii care, indiferent de vârstă,fie că sunt prichindei sau adolescenți, te percep ca pe un model. Cum armonizezi acest statut, trecerea în prag de la a fi un exemplu și a fi și tu un permanent « ucenic », un elev pe drumul existenței, un elev care nu încetează din a urma cursuri magistrale ca și impact, în școala vieții ?

Cristian Gafița : Niciodată nu voi putea pune punct acestui proces de învătare, fie că e vorba de sport sau de viața în general. Da, restrângând aria de discuții, Irina, în acest club, în profesia aleasă după ce am ales să trec de la a fi jucător de fotbal la profesor-antrenor, dar dincolo de aceasta, vreau sa cred că suntem o familie. 

Cum spuneam, acțiunile caritabile le-am început acum 7 ani, acțiuni pe care am ales să le desfășor împreună cu copiii. De ce ?! Donăm, duc acești copii să vadă ce înseamnă realitatea. Împlinirea mea sufletească se reflectă prin acești copii, care învață de la mine multe și de la care și eu învăț, la rându-mi. Majoritatea copiilor azi consideră că totul li se cuvine. 

Iar ca și adulți, vor avea impresia că au dreptul la tot, fără a depună efort. Ce se va alege de o societate cu astfel de adulți în ea ?! De aceea, noi trebuie să le oferim și încredere, dar și educație, echilibru. 

Trăind într-o societate care nu mai crede în valori, în principii,iar educația are prima de suferit. Nu mai avem repere sănătoase, parcă nici nu mai vrem să le căutăm în oceanul de măști și de falsuri.

Dar vreau să-mi păstrez optimismul. Nu pentru că suntem în perioada Sărbătorilor, ci pentru că am credința că totul se va restabiliza cumva. Însă fără un efort comun depus la nivel de societate, de țară, nu se poate.

Mă întorc la rolul bunicului în viața mea. L-am avut alături de mine până anul trecut, mi-a fost mentor, nu numai bunic. Era de o verticalitate de nezdruncinat, extrem de echilibrat, bine documentat, patriot, asumat cu tot ceea ce făcea. Iar eu am încercat să preiau cât mai mult de la el. Pe bunica mea am prins-o doar până la vârsta de 9 ani, dar ce model de bunică am avut ! Am fost binecuvântat de Dumnezeu cu amândoi ! Și le mulțumesc acolo, în Cer, cu recunoștință și emoție de nedescris în cuvinte, pentru tot binele făcut.

Irina Stroe : Pentru că am ajuns iar la răscruci de vremuri, la bunici, cum era băiețelul Cristian în perioada Sărbătorilor ?

Cristian Gafița : Cu tot optimismul meu, văd și ceea ce mă supără. Treptat se renunța la tradiție. La Onești mă bucur că încă se păstreaza mersul cu colindele, cu capra, cu ursul, cu steaua, cu Plugușorul. Dar în câte orașe din țară mai sunt vii aceste obiceiuri ? Când eram copil, pentru bucuria mersului împreună cu alți copii și pentru momentul extraordinar în sine participam la astfel de organizări, nu pentru ce urma să primim de la cei colindați. Cu țurțuri pe noi mergeam si colindam cu o bucurie imensă !

Astăzi, nu mai este așa. Ori se pune pe locul 1 : câștigul financiar. Ori se renunță detot la tradiție și ne limităm strict la a primi/pune daruri sub brad celor cunoscuți și…cam despre atât este Crăciunul și Sărbătorile de iarnă. 

Cât de greșit ! Pentru că sunt convins că tradiția merge laolaltă cu educația, cu sportul și cu sănătatea. Nu sunt separate, deși par. Când renunți la una, cad ca piesele de Domino și celelalte. E doar o chestiune de timp.

Plus că, referitor la implicarea instituțiilor Statului în buna organizare a tot ceea ce înseamnă sport, activități sportive, educație, amintesc un aspect : când eram copil, se organizau competiții pe diferite niveluri : școală, municipiu, județ, națională. Am ajuns cu echipa de fotbal în finală, cu Slobozia, ne-au învins la penalty-uri. 

Dar Școala noastră a beneficiat de refacerea terenului de sport, rasplată că am ajuns vicecampioni. Azi nu mai e așa. Vina e a noastră, a tuturor. Pentru că nu ne implicăm, pentru că mergem pe principiu : « lasă, merge și așa… », pentru că mereu avem grijă de capra vecinului și mai puțin de ce avem noi de făcut. 

Da ! Nu avem lideri, țara noastră nu are astăzi conducători cum aveau odată Țările Române, voievozi de voievozi. Dar dacă s-ar trezi în conștiință cât mai mulți dintre noi, dacă ne-am și uni într-un glas, s-ar schimba multe. Eu nu mă refer la schimbări cu violențe, mă refer la modificare de mentalitate, de trăire.

Eu, unul, nu pot înțelege. Avem terenuri și baze sportive făcute din bani publici, dar se păstrează ca și bibelouri. În străinătate, nici vorbă de așa ceva. Sportul e o ramură extrem de importantă. Inclusă în cele mai exigente examene. Acolo, văzând că altfel se pierd generațiile tinere, se pune accent în aceeași măsură pe : învățământ, sport și sănătate. Toate trei merg laolaltă. 

Vrem adevărul ? La noi, toate ramurile din sport sunt în cădere liberă. Mai există câte un vârf, cazuri izolate, cum este acum David Popovici, la înot, dar acolo tot familia a investit în copil. 

Dar mă rog ca, prin implicarea noastră, a tuturor, să  se schimbe totul. Să ajungem pe un Drum corect.

Irina Stroe : Te definești optimist, Cristi, dar se resimte în tine mai puternic realismul, plus o adâncă nostalgie după anii copilăriei, ai adolescenței, anii despre care spui ca te-au format ca și caracter. Optimismul tău e orientat spre viitor. Iar trecutul poartă amprenta acestui dor.

Cristian Gafița : O, da ! Recunosc ! Mi-e dor de toți acei ani, iar fundația a cine și cum sunt astăzi a fost așezată atunci. Țin minte că, pe vremea aceasta, mic fiind, înghețam afară cu zâmbetul pe buze, uimindu-mă de orice găseam în jur : că era vorba de alți copii, că era vorba de un animăluț, de zăpadă, de orice mă bucuram ! Viitorul nostru sunt copii, dar ei vor fi viitorul doar împreună cu noi ! Iar noi, adulții, ar trebuie să știm cum să le transmitem EMOȚIE. 

Să îi ajutăm să nu se robotizeze, cum și noi, de altfel, trebuie să avem în vedere acest pericol, al devenirii insensibili la tot ce este autentic, frumos cu adevarat, nu coperți și spoială. Când eram copil, se resimțea componenta socială vie : admiram bătrânii, știam să privesc o frunză pe un ram, puteam sta minute în șir privind un cățel cum latră. 

Unde vreau să ajung ? Știam să Privim cu inima, nu numai cu ochii. Știam să Auzim cu sufletul, nu doar cu urechea. Știam să Simțim. Să trăim curat. 

Azi am devenit reci, uneori ne și mândrim că suntem « duri », ne ascundem sub argumentul că « suntem puternici ».

Nimic mai fals ! Când ești sensibil la ce este în jur ești cu atât mai puternic. Nu mai slab. Timpul s-a comprimat  nu mai avem timp pentru semeni, nimic nu ne mai implinește, totul se duce sore superficial. Unde mai este trăire ? Unde mai este credința adevărată, nu mimată, ca să « dăm bine » ?

Prezentul e ca o apă tulbure. Nu se mai știe ce e normal-anormal. Repet...nu mai avem valori. Copiii nu-și mai doresc, nu mai visează sa fie : pompieri, salvamonți, educatori, profesori. 

Pentru că societatea promoveaza tot felul de neica-nimeni în care : o fată de ce și-ar mai dori să fie dascal sau educatoare, într-o societate în care dacă arăți degetele de la picioare câștigi mai mult decât un profesor ? De ce un baiat să vrea să devină inginer agricol, când el știe că poate câștiga enorm dintr-o « combinație » pe internet, când acești copii peste tot aud că țelul în viață este : smecherie, piscine, vile, bombardieri, etc. O spun cu tristețe.

Le vorbesc mereu copiilor de la Clubul meu din București despre aceste lucruri. Nu fac doar sport cu ei. Dacă nu cresc corect, sănătos și frumos, acești copii vor deveni adulți cu probleme.

Prin natura profesiei, am multe contacte cu Italia și mă uitam la resursele noastre, la români : avem mult potențial, ne-a dăruit Dumnezeu cu multe calități, dar ducem lipsă de disciplină, de educație, de patriotism. Noi am eliminat aceste valori, ne e rușine că suntem români ! La noi, nu mai e ambiția de a reuși în ceva. 

De ce cei de afară pot și noi nu ?! Noi suntem peste ei sub multe aspecte. Putem ! Dar până într-un punct ! Dacă până la 16 ani nu ești echilibrat, după această vârstă viața e greu de controlat.

Nu mai alegeți, tineri dragi, calea cea aparent simplă, fantezii și bani făcuți peste noapte ușor, alegeți o ucenicie, o profesie, alegeți să depuneți și efort pentru că aceasta vă va împlini cu adevărat, doar astfel vă veți descoperi pe voi înșivă !

La noi, dacă vedem pe stradă un copil cu tricoul rupt, îl ignorăm, ne uităm de sus la el, punem etichete. Dacă nu ai firmă pe tine, ai un minus ! Aici stă snobismul, parvenismul. Acel copil poate e olimpic ! Ne grăbim sa judecăm din auzite, din privite, nu avem răbdare să cunoaștem Omul din fața noastră.

În străinătate, de mici sunt copiii instruiți, canalizați.  Au cultura sportului, a alimentației, se pune accept pe educație.

E trist. Cei care ne conduc, îți dau câteva coordonate, dar fără să îți permită să te abați  de pe drum. Se vrea să fie omul prost, ignorant, să fie ușor de manipulat ; controlul pe individ e tot ce contează. Și atunci normal că toată societatea suferă.

Avem nevoie să ne trezim din letargia aceasta mentală și spirituală, să fim asumați, demni, să nu mai privim în curtea vecinului, să nu mai dăm cu piatra, să lăsam răutățile deoparte, să credem în valori, în repere sănătoase, în trecutul nostru istoric ca Neam, ca și cultură.

Avem nevoie de un popor cu mental puternic ! Așa ar trebui să fim.  Pe lângă poezia « Cățeluș cu părul creț » care fură și minte, pe lângă « Miorița »unde ne adâncim în durerea că ne trădăm între noi, să ascultăm mai des și despre un Mircea cel Bătrân, un Vlad Țepeș, un Mihai Viteazul, un Baba Nobac. Avem oameni minunați de cultură : în muzică (Enescu, Ciprian Porumbescu etc), în literatură, sculptură, medicină…nu mai spun, atâția Oameni Mari are acest popor, despre care acești copii știu prea puțin sau deloc.

Avem olimpici în atâtea domenii, avem tineri cu speranțe mari și în sport, dar se vede clar că Statul stă deoparte. Nu susține nici familia, nici performanța. În afară, este exact invers. Imaginați-vă că în Italia am văzut cu ochii mei cum au săpat în munte ca să ridice o bază sportivă.

Irina Stroe : Cristi, începutul tău ca și antrenor nu a fost unul presărat cu lauri. Vreau să pășim puțin și pe acel « teren » al primilor ani. Nu numai ca antrenor, dar ca și fotbalist. Cum privești acest Drum, uitându-te în urmă ?

Cristian Gafița : Întrebarea ta, Irina, sună ca un îndemn spre spovedanie publică, că tot suntem în perioada Sărbătorilor. Am pornit de jos, pe scurt spus. Am pus inimă în tot ! Dar am și greșit mult, foarte mult. De exemplu, eram la Arad fotbalist, la UTA, am avut contract cu AS Roma pe masă și eu ce-am făcut ? Nu am avut minte, înțelepciune, am plecat îndrăgostit patru zile la mare și am pierdut oferta…Deci, greșeli am făcut multe. În cariera de fotbalist, nu am dat nici 10% din cât aș fi putut. M-am bazat doar pe talentul meu și am greșit.  Bunicul m-a susținut în tot, după cum am amintit. Mama mea, asemenea. Sunt cine sunt datorita lor.

Am creat Școala de fotbal întocmai să pot face cu acești copii ce am simțit că am greșit cu mine.

Eu, cu Școala, am pornit la drum fără să-mi dea nimeni șanse ! Era bunicul și atât.

Am pornit de jos, am mers o perioadă și fără mașină, am făcut sacrificii, am redus din plăceri și am simțit să le ofer copiilor din Club tot ce le lipsea. Uneori, eram la antrenament, trebuia să plătesc terenul, antrenorul, nu aveam banii, eram strâmtorat, uneori mai găseam clemență, alteori nu. Nu îi spuneam bunicului nimic, îmi era rușine să mă compătimesc în fața lui, dar bunicul simțea ce e cu mine, pur și simplu, și mă trezeam cu câte un telefon : « Măi Tică, uite, tataia ți-a pus 2000-3000 lei pe card, să îi ai acolo la nevoie ! » 

Erau copleșitoare pentru mine gesturile lui, mă simțea, dar nu spunea nimic decât că vrea să mă ajute, iar pentru mine aceste semnale au contat. Le-am perceput ca pe niste semne de Sus că am datoria de a nu dezamăgi, de a răsplăti cumva încrederea lui în mine.

Aici suntem o echipă cu toții : copii, părinți, bunici și eu, alături de ei. Copiii mă fac antrenor, iar ei trebuie susținuți până în pânzele albe.

Mă doare. De multe ori am fost etichetat, judecat că : « Ți-ai găsit tu să educi copii ?! », « Stai în banca ta, fă bani și taci din gură ! », «  Nu mai fă valuri, că nu schimbi tu nimic ! » 

Dar am mers înainte, cu Dumnezeu deasupra și în piept ! Acești 100 de copii pe care îi am la AstraKids vreau să plece de la antrenamente cu mai mult decât lecții de fotbal ; îmi doresc să se clădească în ei un mod înțelept de a percepe viața. Nu vreau să îi dezamăgesc.

Irina Stroe : Un îndemn, un cuvânt de sfârșit de an, Cristi, și pentru început de scară nouă, an 2023.

Cristian Gafița : Poate că a venit momentul să nu mai fim acea « generație de sacrificiu » despre care se tot vorbește. Și pe vremea părinților, bunicilor noștri... numai așa auzeam în jur, toți erau generații de sacrificiu. A venit poate momentul să tăiem lanțul acesta, să renunțăm la aceste verigi de « generații de sacrificiu ». Să nu mai fim un popor de lași, să nu ne mai urmărim doar interesul propriu și pătrățica noastră. Să știm să fim o echipă- la nivel de popor, nu dezbinați, să ne aducem aminte ce înseamnă să fim uniți. Odată, strămoșii noștri au fost. Altfel, noi nu mai existam azi ca țară.

Vreau să-I mulțumesc Lui Dumnezeu pentru tot ajutorul, mulțumesc celor dragi plecați la Cer care mi-au fost alături necondiționat și oamenilor frumoși pe care îi am în jur, mulțumesc familiei mele că îmi înțelege rostul și munca, mulțumesc copiilor de la Școala Astrakids, părinților, bunicilor care ne susțin și…cu lipsa de modestie, îmi mulțumesc și mie că, deși am făcut multe greșeli în viață, nu m-am lăsat mânjit, nu am trădat și am spus mereu adevărul în față, cu riscul de a fi îndepărtat.

Iertare poate dobândești…, dar dacă te « mânjești », așa vei rămâne. Cu pecetea pe tine.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă nu ne pierdem credința, vom răzbate.

Să ne aducem aminte să fim Oameni ! Și să fie o onoare pentru noi că ne-am născuți Români !

La Mulți Ani, români de pretutindeni ! La Mulți Ani, România !