Dacă s-ar putea rezuma într-o singură propoziție întreaga brutalitate, nebunie, tragedie, haos, infamie și ocazionalele momente de eroism pe care John Connelly le examinează în „From Peoples into Nations: A History of Eastern Europe” („De la popoare la națiuni: o istorie a Europei de Est”), s-ar putea reduce totul la următoarele: prea multă istorie și pământ insuficient.
Altfel spus, granițele care definesc națiunile est-europene actuale, relativ tinere, au fost trasate pe un pământ foarte vechi, multi-stratificat. Pământul acesta l-au arat încă din antichitate populații permanente de țărani cu rădăcini adânci, care au rămas izolate, analfabete și legate de glie vreme de mii de ani.
Cel mai frecvent ele au fost cârmuite, și uneori deținute, de proprietari de pământuri feudali - unii de origine locală, alții făcând parte din valurile repetate de cuceritori externi care i-au încorporat în imperii. Unele au avut viață scurtă, altele au fost longevive. În ambele cazuri plugarii nativi nu prea știau mare lucru despre stăpânii lor și cu atât mai puțin le păsa de ei, atât timp cât li se permitea să trudească pentru o subzistență elementară.
Pentru a da doar un singur exemplu, Dacia, care mai târziu avea să devină România modernă, era cândva o provincie periferică a Imperiului Roman. Deși prezența romanilor a fost vremelnică, ea a durat totuși suficient de mult pentru a face din română o limbă romanică, ceea ce îi determină pe românii educați să se proclame, chiar și în ziua de azi, „o insulă latină într-o mare de slavi”.
Spre sfârșitul vremurilor medievale, coloniști germani cunoscuți sub denumirea generică de „saxoni” („sași” - n.trad.) construiau în regiuni precum Transilvania orașe și rețele comerciale care au lăsat însă neatinsă vasta majoritate a țărănimii locale. Țăranii și „sașii” erau cârmuiți de o mică dar puternică clasă de boieri, proprietari de pământ nativi, cărora li s-a adăugat un strat nou de nobilime maghiară ce a dominat Transilvania în cadrul Regatului Ungariei de la finalul evului mediu.
Acel regat a fost la rândul lui distrus de turcii otomani la bătălia de la Mohács din 1526. Pe acel câmp de luptă fatal de la Mohács, numit cândva și cimitirul națiunii maghiare, sultanul Suleiman cel Magnific a șters de pe fața pământului o mare parte a nobilimii și clerului maghiar, și, odată cu asta, a adăugat o nouă pătură de cuceritori la ceea ce avea să devină într-un final România modernă.
Dar încă un val de cuceritori, de această dată venind din Austria, avea să-i împingă gradual înapoi pe turci, aducând Ungaria sub suveranitatea Habsburgilor și extinzându-și în cele din urmă controlul și în Transilvania. Dominația habsburgică avea să dureze două secole, găsindu-și sfârșitul abia în ruinele primului război mondial. Restul a ceea ce avea să devină România modernă - Valahia și Moldova - a rămas plătitor de tribut otomanilor și a fost guvernat de greci „fanarioți” bogați și corupți din Constantinopol, care încă își mai procurau posturile prin mituire și în prima jumătate a secolului 19.
Deși stăpânii fanarioți aveau în comun o religie (creștinismul ortodox oriental) cu supușii lor români, cam asta era și tot ce aveau ei în comun. Fanarioții se aflau acolo pentru a-și recupera banii dați pe mitele cu care-și obținuseră funcția, storcând de la localnici cât de multe venituri suplimentare puteau până când le venea de la autoritățile otomane ordinul de mazilire sau de execuție.
Atunci când un strat subțire de nativi educați - și unii urmași ai fanarioților care s-au stabilit acolo și s-au „naturalizat” - au lansat în secolul 19 cauza modernă, „naționalistă”, pentru un stat român național, marea majoritate a populației era în continuare compusă din țărani analfabeți, săraci și oprimați, fără vreo putere politică și cu o conștiință politică aproape complet absentă. Însuși conceptul de națiune, sau orice altceva în afară de o identitate tribală și un sentiment de ierarhie colectivă înrădăcinat în timp, era un concept străin în afara unui mic cerc de proprietari de pământ educați, locuitori din orașe și o intelligentsia încă embrionară.
Condiții similare, evident, cu variații locale, li se aplică și altor țări care urmau să devină curând state naționale est-europene precum Serbia și Bulgaria, și teritoriilor slave precum Croația, Slovenia, Slovacia, și mai târziu Bosnia, toate ajunse în timp părți ale stăpânirii habsburgice (ulterior Imperiul Austro-Ungar).
În fine, mai aproape de inima Europei, deopotrivă cultural și geografic, au existat țări precum regatele Poloniei și Boemiei, ambele cu o istorie îndelungată în calitate de puteri independente, înainte de a fi înghițite de unul sau mai multe dintre cele trei mari state europene care au dominat Europa modernă până la primul război mondial: Prusia (care s-a metamorfozat în Reich-ul german al lui Bismarck), Rusia imperială și „monarhia dualistă” austro-ungară.
În toate aceste entități est-europene, fie că sunt sau nu foste țări, identitățile tribale, etnice și religioase au rădăcini adânci. Însă întotdeauna au existat populații minoritare substanțiale cu limbi, culturi, religii și origini geografice diferite - de exemplu turci, evrei, germani „sași”, țigani, greci și chiar armeni - care au locuit timp de generații, ba chiar secole, alături (dar neasimilați) de „localnici”.
Această realitate din teren venea în foarte mare măsură în contradicție cu viziunile idealiste de la începutul secolului 19 ale naționaliștilor panslavi, cum ar fi poetul Pán Kollár ori teologul croat Ljudevit Gaj, care devenise conștient că oamenii din Croația îi puteau înțelege pe cei care trăiau în Serbia, Muntenegru și Macedonia. De fapt, nu exista vreo graniță lingvistică din ceea ce numim acum Slovenia și până la Marea Neagră. El [Ljudevit Gaj] a concluzionat că oamenii care trăiesc în acest spațiu vast sunt un singur popor, numai că trebuie să fie treziți spre a-și conștientiza identitatea. Lucru din care și-a făcut un țel în viață.
Gaj și-a botezat nou imaginata sa „naționalitate” iliri, iar mai târziu avea să li se spună iugoslavi. Kollár și-a imaginat o „națiune” similară, pe baze lingvistice, reunind vorbitori de slavă din părți ale Germaniei, Slovacia și Boemia. El și adepții săi le-au spus „ceho-slavi”, de unde avea să apară și conceptul de Cehoslovacia. Gaj și Kollár s-au împrietenit în perioada în care au locuit în vechiul oraș Pesta din Ungaria, despărțit de Buda printr-un râu. Referindu-se la influenta lucrare a lui Benedict Anderson din 1991, „Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism” („Comunități imaginate: Reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului”), Connelly atinge o notă destul de amară: „O carte influentă ne spune că națiunile sunt comunități imaginate.
Avem aici doi bărbați cărora le plăcea să discute întrebări profunde în anii 1830 pe potecile de pe dealurile ce domină Dunărea și care și-au imaginat două națiuni pe care niște politicieni aflați la Paris, inclusiv Woodrow Wilson, le-au adus la viață în calitate de state în 1919. Cunoaștem de asemenea că nici unul dintre ele nu a supraviețuit secolului 20. Oamenii își imaginează națiuni, dar nu toate națiunile pe care ei și le imaginează au coerența necesară pentru a rămâne unite. La fel ca niște compuși chimici instabili, unele se destramă; ocazional mai și explodează.”
Ceea ce ne aduce înapoi la problema cu prea multă istorie și prea puțin pământ. Dacă atât Iugoslavia cât și Cehoslovacia erau omogene din punct de vedere lingvistic, această asemănare lingvistică era contrabalansată de profunde diferențe culturale, istorice, economice și uneori religioase. Din nefericire, oamenii de stat și oficialii responsabili cu redesenarea hărții Europei după primul război mondial erau orbi la această realitate: „Statele est-europene modelate la Paris după primul război mondial aveau probleme pe care Wilson, un politolog din Virginia, le înțelegea prost.
El și ceilalți pacificatori intenționau ca Cehoslovacia și Iugoslavia să fie state naționale [...] dar ele au sfârșit prin a deveni imperii habsburgice în miniatură, cu numeroase popoare în interiorul frontierelor lor. Înainte de a sosi în Franța în decembrie 1918, Wilson își imagina că «popoarele» Austro-Ungariei ar trebui să fie ușor de separat. Dar până să plece ajunsese să fie exasperat de noi popoare care-l vizitau «zilnic», cerându-i fix același teritoriu.”
În cazul Cehoslovaciei, limba comună era cam tot ce aveau în comun cele două componente. Cehii fuseseră parte a jumătății „austriece”, occidentale, a Imperiului Austro-Ungar - un motor industrial și economic cu o clasă de mijloc puternică, forță calificată de muncă și o bogată viață intelectuală și culturală stimulată de Praga în aceeași măsură ca și de Viena.
Slovacia făcuse parte din jumătatea ungurească a imperiului - înapoiată economic, cu o majoritate de țărani săraci trăind în condiții aproape feudale, guvernați de maghiari șovini ale căror eforturi insistente de a substitui limba maternă slovacă cu limba maghiară au fost chiar mai dure decât eforturile austriecilor de la impune limba germană cehilor. Și chiar dacă cehii și slovacii erau deopotrivă popoare slave din Imperiul Austro-Ungar, ei ocupau în realitate aripi diferite ale aceleiași clădiri, cârmuite de clase conducătoare diferite și formându-și instituții sociale diferite.
Dacă Cehoslovacia a suferit de pe urma unei duble personalități, Iugoslavia a fost năpăstuită de personalități multiple. Deși aproape toți proaspăt proclamații iugoslavi vorbeau în esență aceeași limbă maternă și aveau în comun mulți cromozomi, istoriile lor nu puteau fi mai contradictorii. Deoarece Serbia fusese în tabăra Aliaților învingători, în vreme ce Croația și Slovenia luptaseră de partea Puterilor Centrale ca provincii ale Imperiului Austro-Ungar, noul Regat al Iugoslaviei avea să fie încă de la bun început nu atât o țară cât un Mare Imperiu Sârb.
Era condus de dinastia domnitoare sârbă, familia Karageorgevici, din capitala ei, Belgrad, și cu sârbii dominanți în birocrație, armată și establishment-ul de securitate. Această dominație sârbă era cu atât mai exasperantă cu cât Serbia era un stat agricol amărât - o națiune de crescători de porci în ochii multora dintre proaspeții lor concetățeni - și fusese cârmuit de Imperiul Otoman aflat în decădere, pe când Croația și Slovenia făcuseră parte încă de la începutul secolului 18 dintr-o mare putere europeană cu aplecări occidentale, chiar dacă se aflau la periferia ei mai degrabă înapoiată.
Croații și slovenii mai erau pe deasupra și catolici, o religie legată de Occident, pe când sârbii erau ortodocși orientali. Mai mult, încă din a doua jumătate a secolului 18 slovenii și croații făcuseră parte dintr-un stat sofisticat cu administrație modernă, relativ lipsit de corupție și guvernat de un corp legislativ și de autorități consacrate. Făceau parte și dintr-o mare antrepriză economică și culturală emanând de la Viena care oferea mari șanse în domeniile educației, artistic și de carieră chiar și etniilor „supuse” non-austriece și non-maghiare. Toate acestea au ajuns la un final brusc odată cu decesul monarhiei dualiste și împărțirea prăzii la negocierile de pace de la Paris.
Deși Connelly optează pentru Cehoslovacia și Iugoslavia în calitate de studii de caz, el examinează și căile individuale parcurse din secolul 18 până acum de Polonia, Ungaria, Bulgaria și România și de regiunile estice ale Germaniei lui Bismarck, pierdute ulterior în favoarea unei Polonii renăscute după primul război mondial, recuperate de naziști și pierdute iarăși la sfârșitul celui de al doilea război mondial, deși parțial unite din nou după căderea Zidului Berlinului. Unele dintre cele mai pătrunzătoare - și mai amuzante - analize ale sale se referă la statul-satelit al Germaniei de Est creat de sovietici.
Dacă a existat vreodată o caricatură de stat bazat pe ideologie și în același timp plin de contradicții, acela trebuie să fie Republica Democrată Germană, începând chiar de la denumirea ei: democratică nu era, iar republică doar aplicând cea mai largă definiție posibilă. În funcție de cum o privești, Germania de Est a fost fie cel mai prost scenariu al unei reconstrucții germane post-naziste - păstrând pasul de gâscă și poliția secretă, dar renunțând la prosperitate și prestigiu -, fie un exemplu strălucit a cât de eficient a putut fi un stat polițienesc stalinist condus de prusaci și saxoni față de cel condus de ruși.
Comparativ cu Rusia, în Germania de Est cei mai importanți aparatcici comuniști erau „mai catolici decât papa”. Erich Honecker și colegii săi gerontocrați au continuat să urmeze linia militantă a partidului chiar și la mult timp după ce URSS-ul lui Gorbaciov și majoritatea celorlalți sateliți sovietici au încercat să salveze ce se mai putea din sistemul falimentar prin reforme radicale.
Connelly a strâns o cantitate impresionantă de informații și analize detaliate cu privire la un subiect vast și fascinant. Lunga sa introducere este în special bine scrisă și rezumă multe dintre cele mai importante lecții ce pot fi desprinse din acest tur de forță pe care-l reprezintă studiul său despre o parte a lumii care a jucat un rol esențial în istoria modernă. El își împarte cartea în cinci secțiuni: Apariția mișcărilor naționale, Declinul imperiului și ascensiunea politicii moderne, Europa de Est independentă, Europa de Est ca parte a imperiilor nazist și sovietic și De la comunism la iliberalism. Toate acestea sunt urmate de un eseu de încheiere scris clar, viguros, care alături de introducere reprezintă o mostră de cea mai bună scriere istorică, limpede, concisă și convingătoare.
Între introducere și concluzie sunt câteva pasaje care sună ca și cum ar fi fost compilate de preparatori universitari, uneori din surse străine traduse neglijent. Astfel, un pasaj se referă la victime ale unor atrocități de epurare etnică „împușcate în” râuri - cu siguranță nu e o locuțiune englezească - pentru a cita numai unul dintre numeroasele mici exemple care, deși ușor deranjante, nu distrag totuși de la o narațiune altfel excelentă.
„De la popoare la națiuni” este o carte mare tratând un subiect chiar și mai mare, iar autorul nu exagerează când afirmă că: „Nu este o simplă poveste eroică de autoafirmare: lupta anti-imperialistă a dus de multe ori la mișcări naționale imperialiste, iar lupta împotriva neființei implica adesea a-i împinge pe alții - evreii regiunii, în al doilea război mondial - în neființă. Naționalismul s-a afirmat în ciuda a nenumărate obstacole, de la războaiele din 1949 până la compromisul dintre Habsburgi și Ungaria din 1867 și la brusca proliferare a noilor state în 1918.
Până în 1945 și după aceea a înghițit liberalismul cu totul, a tras pe linie moartă socialismul, a dat naștere fascismului, a colonizat comunismul, iar în prezent îi face democrației unele lucruri pentru care termenul de „populism” ar putea fi un substitut slab în așteptarea unui epitet mai înfiorător. Dacă regiunea a produs lucrări literare memorabile - ale lui Kundera și Milosz, spre exemplu - care stau mărturie a unei suferințe ce nu se limitează la Europa de Est, ea aparține totuși unei experiențe care eludează imaginația oamenilor din Occident.
Sunt mai mulți răufăcători decât eroi în această saga lungă și complicată, însă există un leitmotiv eroic care se ridică, se estompează și se ridică din nou pe parcursul întregului Sturm und Drang al acestei povești captivante în care până și mulți dintre eroi își asumă o varietate de tonuri de gri. Eu însumi îmi aduc aminte de o întâlnire pe care am avut-o eu și alți câțiva scriitori cu Gyula Horn în noiembrie 1989 la Budapesta. Ungaria încă mai era stat comunist în acel moment, dar soarta îi era deja pecetluită.
Horn era ministru de externe pe atunci, dar în conversația noastră el a pus accent mai mult pe afacerile interne decât pe cele diplomatice. Un bărbat demn cu vorba blândă, el a subliniat faptul că în Ungaria a existat cu adevărat o tradiție puternică post-1956 de a încerca să se scoată ce-i mai bun dintr-o poziție foarte dureroasă și vulnerabilă. Personaje precum Horn și-au dedicat viața încercării de a umaniza un sistem de guvernare care, din nefericire pentru ei, era esențialmente inuman - unul bazat pe o viziune distorsionată a naturii umane și pe o interpretare complet greșită a legilor economiei.
Din fericire, în cazul lui Horn a existat chiar și o ultimă chemare la rampă, când el a condus un guvern improvizat dominat de foști comuniști ajunși democratic la putere într-un moment deosebit de dificil al tranziției de la economia marxistă la cea de piață. Departe de a încerca să anuleze reformele și să readucă vechile zile rele, guvernul Horn a făcut tot posibilul să lucreze într-un cadru parlamentar, democratic, pentru a continua tranziția la instituții libere, dar și pentru a combate corupția.
Wladyslaw Gomulka al Poloniei, Janos Kadar al Ungariei și, chiar într-o mai mare măsură, Alexander Dubcek al Cehoslovaciei au fost exemple mai timpurii de astfel de „eroi gri” care au făcut tot ce puteau pentru a le face viața mai ușoară concetățenilor lor, deși erau forțați să lucreze în cadrul falimentar al marxism-leninismului.
Dar, fără nici o îndoială, cei mai strălucitori eroi erau oameni de rând precum studenții și muncitorii polonezi care, deși se confruntau cu un risc foarte real de invazie sovietică, s-au revărsat pe străzi „cântând cântece patriotice și fluturând steaguri, inclusiv puternica imagine a unui drapel alb-roșu [culorile naționale istorice ale Poloniei - n.a.] mânjit cu sânge”.
În ochii intelectualilor occidentali de nuanță marxistă, acest gen de lucruri nu ar fi trebuit să se întâmple într-un presupus paradis al muncitorilor. Connelly îi ia un pic peste picior, și pe bună dreptate, pe acei cărturari cărora „acești muncitori purtând drapele naționale” li se păreau exotici și erau „prost înțeleși”.
Tratamente binecunoscute, chiar ale unor autori din Europa Centrală - precum Ernst Gellner sau Eric Hobsbawm -, fragmentează specificul naționalismului regiunii până ajunge de nerecunoscut, eliminându-i din margini pentru a-l încadra într-o definiție globală a termenului. Ideea de națiunea a lui Hobsbawm trebuia să i se poată aplica oricărui colț de glob, însă în cartea de față noi am acordat atenție celor înțelese de oamenii unui anumit colț de glob prin acest cuvânt.
În acel colț, coordonatele poveștii globale spuse de Gellner în „Nations and Nationalism” („Națiuni și naționalism”) sunt fie irelevante, fie de importanță secundară: de exemplu, ideea lui John Stuart Mills cum că un stat național trebuie să fie «fezabil» ori trebuie ca naționalismul să atingă un anumit prag de răspândire înainte de a putea fi lansat în mod adecvat. Cehii și slovenii nu știau nimic despre aceste condiții și și-au făurit istoria fără ele ori împotriva lor.
Cât despre Hobsbawm, ideea lui cum că limba și istoria nu sunt criterii decisive ar fi uimit pe oricine din Europa Centrală și de Est, care ar fi considerat-o absurdă - deși i s-ar putea aplica foarte bine fenomenului naționalist observat dintr-un satelit aflat la mare altitudine deasupra planetei.
Limba, de una singură, nu poate constitui o națiune, dar este foarte de dorit să existe una - dacă nu de-a dreptul necesar - în calitate de piesă care facilitează cel mai mult funcționarea statelor naționale. Cuvintele, și limba în care sunt rostite, chiar contează pentru țesutul social extins în care familia e întrețesută în comunitate și comunitatea în stat. O limbă comună facilitează configurarea legilor comune, articulează un sentiment împărtășit al trecutului și construcția unui viitor comun. Cu siguranță oferă o alternativă de preferat la Turnul Babel sau la un multiculturalism impus artificial care caută să substituie mai degrabă decât să complementeze valorile fundamentale ale oricărei națiuni.
Unul dintre atuurile lui Connelly în calitate de istoric este abilitatea lui de a detecta deopotrivă similitudini și diferențe ale unor evoluții istorice paralele, în antiteză cu a încerca să le izolezi complet sau să le faci pe toate să se potrivească unei teorii favorite. Un bun exemplu în acest sens este evaluarea lui a Primăverii de la Praga din 1968, care a dus la o reprimare dură impusă de Rusia în Cehoslovacia după efemerul experiment al lui Alexander Dubcek cu „comunismul cu față umană”. „A fost Primăvara de la Praga parte a unei mobilizări democratice care a luat cu asalt întreaga Europă?
La fel cu studenții de la Paris sau din Berlinul de Vest, cehii și slovacii s-au ridicat împotriva multiplelor alienări ale societății moderne, contestând prezumția mașinăriilor birocratice și administrative care le controlează viețile.” Dar exista această diferență importantă: „Cehii și slovacii făceau de asemenea agitație pentru lucruri pe care francezii sau vest-germanii ajunseseră să le ia ca date: dreptul de a-ți forma fără teamă propriile opinii, de a citi sau scrie ce cărți vrei tu, de a călători și de a putea trage la răspundere conducătorii pe baza legilor țării.
Asemenea drepturi elementare, câștigate sub generațiile anterioare aflate sub cârmuire habsburgică, s-au pierdut sub dictatura leninistă a proletariatului importată de la Moscova. Un lucru pe care intelectualii cehi îl conștientizau și-l regretau tot mai mult în anii '70, parte a unei aprecieri din ce în ce mai mari a drepturilor civice și ale omului, care fuseseră sufocate și compromise de un regim ce susținea că aplică drepturile sociale - drepturile clasei muncitoare în calitate de întrupare a Istoriei - mai presus de orice.
Triumful naționalismului asupra internaționalismului colectivist în Europa de Est este o poveste încurcată, cu un specific aparte la fiecare dintre țările regiunii. Persistă multe pericole și e imposibil să nu mai fie întâlnite și multe alte gropi pe drum. Dar restaurarea autenticei suveranități naționale și a unei guvernări cu adevărat reprezentative la atât de multe popoare care au suferit vreme îndelungată refuzându-li-se o existență materială decentă și dreptul de a-și trăi viața - de a-și menține limba, cultura și valorile - este poate cea mai mare realizare a ultimilor ani ai secolului 20, un veac ce s-a remarcat mai degrabă prin coșmaruri sângeroase decât prin vise îndeplinite.
Apartenența la UE a deschis libera circulație a bunurilor, șanselor și ideilor ce nu pot fi oprite și care într-un final vor ameliora orice măsură retrogradă luată de un stat est-european anume care face exces de zel pentru a-și apăra granițele, limbile și identitățile. Oricât de imperfectă ar fi totuși, e probabil cea mai bună lume posibilă pentru popoarele și națiunile despre care Connelly scrie cu atâta compasiune și convingere. Articol de Aram Bakshian Jr. (consilier prezidențial în administrațiile Nixon, Ford și Reagan)
Traducere -Rador