Între introducere și concluzie sunt câteva pasaje care sună ca și cum ar fi fost compilate de preparatori universitari, uneori din surse străine traduse neglijent. Astfel, un pasaj se referă la victime ale unor atrocități de epurare etnică „împușcate în” râuri - cu siguranță nu e o locuțiune englezească - pentru a cita numai unul dintre numeroasele mici exemple care, deși ușor deranjante, nu distrag totuși de la o narațiune altfel excelentă.

„De la popoare la națiuni” este o carte mare tratând un subiect chiar și mai mare, iar autorul nu exagerează când afirmă că: „Nu este o simplă poveste eroică de autoafirmare: lupta anti-imperialistă a dus de multe ori la mișcări naționale imperialiste, iar lupta împotriva neființei implica adesea a-i împinge pe alții - evreii regiunii, în al doilea război mondial - în neființă. Naționalismul s-a afirmat în ciuda a nenumărate obstacole, de la războaiele din 1949 până la compromisul dintre Habsburgi și Ungaria din 1867 și la brusca proliferare a noilor state în 1918.

Până în 1945 și după aceea a înghițit liberalismul cu totul, a tras pe linie moartă socialismul, a dat naștere fascismului, a colonizat comunismul, iar în prezent îi face democrației unele lucruri pentru care termenul de „populism” ar putea fi un substitut slab în așteptarea unui epitet mai înfiorător. Dacă regiunea a produs lucrări literare memorabile - ale lui Kundera și Milosz, spre exemplu - care stau mărturie a unei suferințe ce nu se limitează la Europa de Est, ea aparține totuși unei experiențe care eludează imaginația oamenilor din Occident.

Sunt mai mulți răufăcători decât eroi în această saga lungă și complicată, însă există un leitmotiv eroic care se ridică, se estompează și se ridică din nou pe parcursul întregului Sturm und Drang al acestei povești captivante în care până și mulți dintre eroi își asumă o varietate de tonuri de gri. Eu însumi îmi aduc aminte de o întâlnire pe care am avut-o eu și alți câțiva scriitori cu Gyula Horn în noiembrie 1989 la Budapesta. Ungaria încă mai era stat comunist în acel moment, dar soarta îi era deja pecetluită.

Horn era ministru de externe pe atunci, dar în conversația noastră el a pus accent mai mult pe afacerile interne decât pe cele diplomatice. Un bărbat demn cu vorba blândă, el a subliniat faptul că în Ungaria a existat cu adevărat o tradiție puternică post-1956 de a încerca să se scoată ce-i mai bun dintr-o poziție foarte dureroasă și vulnerabilă. Personaje precum Horn și-au dedicat viața încercării de a umaniza un sistem de guvernare care, din nefericire pentru ei, era esențialmente inuman - unul bazat pe o viziune distorsionată a naturii umane și pe o interpretare complet greșită a legilor economiei.

Din fericire, în cazul lui Horn a existat chiar și o ultimă chemare la rampă, când el a condus un guvern improvizat dominat de foști comuniști ajunși democratic la putere într-un moment deosebit de dificil al tranziției de la economia marxistă la cea de piață. Departe de a încerca să anuleze reformele și să readucă vechile zile rele, guvernul Horn a făcut tot posibilul să lucreze într-un cadru parlamentar, democratic, pentru a continua tranziția la instituții libere, dar și pentru a combate corupția.

Wladyslaw Gomulka al Poloniei, Janos Kadar al Ungariei și, chiar într-o mai mare măsură, Alexander Dubcek al Cehoslovaciei au fost exemple mai timpurii de astfel de „eroi gri” care au făcut tot ce puteau pentru a le face viața mai ușoară concetățenilor lor, deși erau forțați să lucreze în cadrul falimentar al marxism-leninismului.

Dar, fără nici o îndoială, cei mai strălucitori eroi erau oameni de rând precum studenții și muncitorii polonezi care, deși se confruntau cu un risc foarte real de invazie sovietică, s-au revărsat pe străzi „cântând cântece patriotice și fluturând steaguri, inclusiv puternica imagine a unui drapel alb-roșu [culorile naționale istorice ale Poloniei - n.a.] mânjit cu sânge”.

În ochii intelectualilor occidentali de nuanță marxistă, acest gen de lucruri nu ar fi trebuit să se întâmple într-un presupus paradis al muncitorilor. Connelly îi ia un pic peste picior, și pe bună dreptate, pe acei cărturari cărora „acești muncitori purtând drapele naționale” li se păreau exotici și erau „prost înțeleși”.

Tratamente binecunoscute, chiar ale unor autori din Europa Centrală - precum Ernst Gellner sau Eric Hobsbawm -, fragmentează specificul naționalismului regiunii până ajunge de nerecunoscut, eliminându-i din margini pentru a-l încadra într-o definiție globală a termenului. Ideea de națiunea a lui Hobsbawm trebuia să i se poată aplica oricărui colț de glob, însă în cartea de față noi am acordat atenție celor înțelese de oamenii unui anumit colț de glob prin acest cuvânt.

În acel colț, coordonatele poveștii globale spuse de Gellner în „Nations and Nationalism” („Națiuni și naționalism”) sunt fie irelevante, fie de importanță secundară: de exemplu, ideea lui John Stuart Mills cum că un stat național trebuie să fie «fezabil» ori trebuie ca naționalismul să atingă un anumit prag de răspândire înainte de a putea fi lansat în mod adecvat. Cehii și slovenii nu știau nimic despre aceste condiții și și-au făurit istoria fără ele ori împotriva lor.

Cât despre Hobsbawm, ideea lui cum că limba și istoria nu sunt criterii decisive ar fi uimit pe oricine din Europa Centrală și de Est, care ar fi considerat-o absurdă - deși i s-ar putea aplica foarte bine fenomenului naționalist observat dintr-un satelit aflat la mare altitudine deasupra planetei.