Deși Iranul și Turcia au colaborat recent, cele două state autoritare se regăsesc adesea în tabere opuse ale conflictelor regionale.

Preschimbarea alianțelor din Orientul Mijlociu ar trebui să îngrijoreze Iranul și Turcia. Într-o conferință video din 9 septembrie președintele turc Recep Tayyip Erdogan și omologul său iranian Hassan Rouhani s-au angajat să atace forțele kurde prin operațiunii militare comune. Ambele țări au convenit că Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) și afiliații săi - în special Unitățile de Protecție a Poporului (YPG) din Siria și Partidul Viață Liberă în Kurdistan (PJAK) din Iran - reprezintă riscuri semnificative de securitate la adresa țărilor lor.

PKK a fost declarat organizație teroristă de către Turcia, SUA și UE. Turcia se luptă cu rebeliuni kurde încă de la începutul secolului 20, cu mult înainte de înființarea PKK în 1984. În cursul ultimului an însă, Ankara și-a mărit considerabil prezența în nordul Irakului și a declanșat operațiuni mai frecvente împotriva țintelor PKK. În iunie, într-o serie de operațiuni comune cu Iranul, Turcia a întreprins mai multe operațiuni aeriene și terestre vizând peste 150 de poziții suspectate a fi controlate de PKK.

Două zile mai târziu, Gărzile Revoluționare Islamice ale Teheranului au început să bombardeze ținte suspecte din provincia irakiană Erbil, aproape de granița iraniano-irakiană.

Deși Iranul și Turcia au colaborat recent, cele două state autoritare se regăsesc adesea în tabere opuse ale conflictelor regionale. În Siria, de exemplu, Iranul și Rusia sunt în continuare principalii susținători străini ai forțelor președintelui Bashar al-Assad, în vreme ce Ankara sprijină luptători din opoziție, inclusiv elemente radicale. Forțele turcești sunt responsabile de uciderea anul acesta în Idlib a zeci de membri ai unor miliții sprijinite de Iran.

În martie Ankara a acuzat doi ofițeri iranieni de informații de asasinarea la finalul lui 2019 a dizidentului Masoud Mlavi Vardanjani. În ciuda acestor izbitoare diferende, Turcia și Iranul își aprofundează în prezent parteneriatul. La sfârșitul lui august o delegație Hamas s-a întâlnit cu Erdogan la Istanbul.

Desemnată organizație teroristă de SUA și finanțată în mare parte de Iran, Hamas a preluat prin violență controlul asupra Fâșiei Gaza în 2007 [după ce câștigase alegeri libere în 2006 și guvernul său fusese supus la mari presiuni interne și externe - n.trad.]. Pe 7 septembrie reprezentantul Hamas la Teheran, Khaled al-Qaddoumi, a anunțat necesitatea unei alianțe consolidate între Turcia, Iran și Qatar. Al-Qaddoumi a reiterat că speră că cele trei țări se vor „îndrepta spre măsuri strategice mai adecvate în favoarea unității comunității islamice și pentru înfruntarea inamicului comun”.

În plus, Turcia și Iranul și-au găsit un numitor comun în condamnarea acordului de pace dintre Emiratele Arabe Unite (EAU) și Israel. Acest acord istoric mediat de președintele american Trump ar presupune o „normalizare a relațiilor” în schimbul suspendării de către Israel a plănuitei sale extinderi a suveranității asupra unor teritorii din Iudeea și Samaria [regiuni din Cisiordania - n.trad.]. Acest acord epocal este al treilea acord de pace dintre Israel și un stat arab. Deși multe state au aplaudat acordul de pace, Iranul și Turcia l-au condamnat imediat, acuzând EAU că i-au abandonat pe palestinieni.

Pe 10 septembrie state membre ale Ligii Arabe s-au întrunit și au condamnat oficial interferența Ankarei și Teheranului în statele arabe. Secretarul General al Ligii Arabe, Ahmed Abu al Ghait, a evidențiat „intimidarea și ostilitatea tot mai mari” ale Iranului și Turciei în întreaga regiune și a subliniat nevoia unui front arab unificat pentru contracararea agresiunii lor în creștere.

State membre au invocat atacurile comune turco-iraniene în nordul Irakului, denunțându-le drept violări ale dreptului internațional și ale suveranității statelor. Un denunț similar împotriva Iranului și Turciei a fost formulat la sfârșitul lui august la o reuniune la care au participat Irak, Iordania și Egipt. Această reuniune despre care s-a vorbit mult s-a concentrat pe îmbunătățirea relațiilor dintre cele trei țări și pe susținerea noului premier irakian Mustafa al-Kadhimi în misiunea lui de a limita intervențiile străine în țară.

Această potențială alianță nouă ar limita drastic influența malignă a Iranului în regiune, mai cu seamă dacă ea s-ar extinde și în Golf, incluzând Arabia Saudită.

Regimul iranian e conștient că o alianță puternică de opoziție i-ar obstrucționa activitățile regionale și i-ar limita abilitatea de a interveni în treburile vecinilor suverani. Similar, Turcia își tot pune la încercare în ultimele luni aliatul din NATO Grecia, precum și Cipru, Egipt și EAU, prin amenințări agresive. Erdogan și Rouhani conștientizează că, pentru a putea merge înainte pe calea violării dreptului internațional și a normelor suveranității, ei trebuie să se unească și să-i contracareze pe cei care le amenință aceste ambiții.

Articol de Maya Carlin

Traducere: Andrei Suba, RADOR