Christopher Dummit, părintele Teoriei Genului, își face mea culpa pentru minciuna sa care a devenit fundamentul propagandei LGBT.
Toată lumea înșeală și minte – „așa funcționează domeniul studiilor privind genul”, explică Dummit într-un lung articol publicat în revista Quillete, în care își pune cenușă în cap pentru teoria pe care a inventat-o în 1998.
„În cercetările mele privind genul nu am găsit explicații științifice, ele au apărut doar din convingerile mele ideologice”, scrie acesta.
„Practic, nu aveam nici o dovadă pentru o parte din ce afirmam. Așadar, mi-am susținut argumentele cu fervoare și am atacat punctele de vederer alternative. Din punct de vedere intelectual, nu a fost prea frumos”, recunoaște cu seninătate Dummit.
El adaugă:
„Toate acestea fac cu atât mai dezamăgitor să văd cum puncte de vedere pe care obișnuiam să le apăr cu atâta pasiune – și fără fundament – sunt acceptate astăzi de atâția oameni în societate, în general.”
Iată un rezumat al eșafodajului pe care Dummit și-a construit teoria mincinoasă, realizat de Dreuz:
- Mai întâi, subliniam că, în calitate de istoric, știam că există o mare variabilitate culturală și istorică. Genul nu a fost întotdeauna definit în același mod totdeauna și peste tot.
- Explicam că este un ansamblu de concepte și de relații în evoluția istorică dând un sens diferențelor între bărbați și femei. Cum puteți să afirmați că faptul de a fi bărbat sau femeie este înrădăcinat în biologie, dacă avem dovezi ale schimbărilor de-a lungul timpului?
- În plus, insistam pe faptul că „Nu există fundament istoric pentru o diferență sexuală înrădăcinată într-un fundament, biologic sau de alt fel, care să poată exista înainte de a fi înțeleasă din punct de vedere cultural”.
- În al doilea rând, arătam că de fiecare dată când te întâlnești cu cineva care îți spune că ceva este masculin sau feminin, nu este vorba doar de sex. Este întotdeauna, simultan, o chestiune de putere. (Iar cuvântul „putere” era și rămâne un fel de formulă magică în mediul universitar, mai ales pentru un absolvent care îl citea prima oară pe Michel Foucault).
- În The Manly Modern, eram și mai explicit: „Genul este și o chestiune de putere… A te referi la două concepte de o manieră care îl codifică pe unul ca masculin și pe celălalt ca feminin înseamnă să stabilești o ierarhie între cele două.”
- Așadar, dacă cineva nega că sexul și genul sunt variabile, dacă sugera că este ceva atemporal sau biologic în ce privește sexul și genul, însemna că încerca să justifice puterea (bărbaților în societate). Erau apologeții opresiunii.
„Asta vă amintește de ceva?” întreabă ironic Christopher Dummit, după care continuă:
- Apoi, în al treilea rând, am căutat o explicație istorică în măsură să arate de ce oamenii vorbeau de ceva la masculin sau feminin. Istoria este un spațiu imens. Întotdeauna poți să găsești aici ceva. Am scris despre anii care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial… Femeile se înrolaseră în armată și avuseseră ocupații „masculine”. Accentul pus pe deosebirile dintre sexe urmărea așadar să trimită femeile înapoi acasă. Era din nou vorba de o chestiune de putere și de opresiune.
- Poți să cauți și să găsești și alte amănunte contextuale (în istorie). Exact asta am făcut în cartea mea. Am subliniat deci toate modurile prin care omul postbelic asocia faptul de a vorbi despre modernitate cu faptul de a vorbi despre virilitate.
Și Dummit conchide:
„Ca operă de erudiție, trebuie să recunoscă că era destul de elegant realizată, dacă pot spune așa. Problema era că, parțial, era și un faliment intelectual.”
Și:
„Iată unde mă înșelam: în studiile mele nu am găsit explicații. Ele au venit din convingerile mele ideologice.”
Dummit lămurește că toți „cercetătorii” care sprijină astăzi Teoria Genului „au adoptat aceeași abordare, dar, spre deosebire de mine, o mențin.”
Până la urmă, ce este Teoria Genului? Autorul ei răspunde:
„Un ansamblu de credințe preconcepute care s-au integrat în penumbrele disciplinare ale studiului genului.”