Diplomatul şi scriitorul Teodor Baconsky analizează râsul, de la ipostaza profană la cea sacră, din lumea bizantină până în ziua de astăzi. El a publicat cartea « Râsul patriarhilor »

Teodor Baconsky, ambasadorul României la Paris, specializat în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor, a publicat, la Humanitas, cartea «Râsul patriarhilor», versiune prescurtată a lucrării sale de doctorat de la Sorbona.

De la semantica râsului în Biblie, la râsul feminin, la râsul smintitului şi râsul exorcizant, până la râsul în faţa morţii, Baconsky analizează râsul de la profan la sacru, în Bizanţ, ca teatru al sfinţeniei, ajungând la Sfinţii mimi şi la nebunii întru Christos.

Volumul a fost publicat parţial şi la Paris, în 1996, sub titlul «Le rire des Peres» şi, în versiune românească integrală, sub titlul: «Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană» (editura Anastasia, 1996), cu o prefaţă de Andrei Pleşu. EVZ: Râsul este o formă de exorcizare? Teodor Baconsky: Omul e unica fiinţă capabilă să râdă. Primatele au uneori expresii fizionomice asemănătoare cu râsul, însă nu râd cu adevărat, căci nu percep comicul intrinsec al existenţei. De vreme ce râsul diminuează frica de viaţă şi de moarte, omul a căutat să-l ia în râs până şi pe diavol. Prin urmare, da, râsul are şi o funcţie de exorcizare, de alungare a ”răului”. Când râdem, o facem şi pentru a dovedi că ţinem sub control sursa tensiunilor noastre. Cartea mea cuprinde un capitol dedicat ”râsului exorcizant”, aşa cum apare el în textele despre Părinţii Pustiei.

Cât este îngăduit să râdă omului religios? „Homo religiosus” are deopotrivă dreptul, plăcerea şi ocazia de a râde. Numai că nu râde oricum, oriunde, de orice şi de oricine. Fie că ne referim la creştinism sau la orice altă mare religie, observăm că individul credincios e instruit pentru a practica măsura. Râsul figurează în literatura patristică, numai că e strict codificat. Figurile exemplare – sfinţi, episcopi, monahi – transmit, prin deriziune, un mesaj precis. În aria iudeo-creştină, râsul a fost mai degrabă reprimat. Nu se face să râzi în sinagogă sau în biserică. Pentru autorităţile creştine din primele secole, râsul se însoţeşte automat cu lăcomia, cu desfrânarea etc. Au fost şi Părinţi ai Bisericii apropiaţi de etica greco-latină şi deci mai îngăduitori cu reflexul de a râde. Un exemplu ar fi Clement Alexandrinul, care s-a ferit să ”demonizeze” râsul. Pentru el, hohoteala excesivă nu era decât un semn de proastă creştere. Ironia metafizică, omagiul îndoielii

Cum definiţi ironia metafizică? Dar râsul nebunilor întru Christos?  Aş spune că ironia metafizică e omagiul pe care îndoiala îl aduce nevoii noastre de a fi siguri că Dumnezeu... nu ne-a uitat. Râsul ”nebunilor întru Christos”, de care m-am ocupat în cartea mea, ţine de acest registru. Pomenitele personalităţi religioase simulau nebunia pentru a denunţa ipocrizia socială, dar şi pentru a depăşi limitele omenescului. Biserica i-a pus în calendar, dar nu a încurajat pe nimeni să-i imite. Oricum, cred că avem de câştigat studiind motivaţiile din spatele isprăvilor adesea şocante pe care le au la activ. Cum a evoluat râsul în cultura religioasă bizantină? Cultura bizantină e combinaţia dintre Atena, Roma şi Ierusalim. A mers în general pe o linie sobră, dar a perpetuat şi plăcerile vieţii: jocurile de circ, teatrul, petrecerile populare, completate (în cazul elitelor) prin lecturi, vânătoare, aventură militară sau intrigă politică. Graţie cercetării pe care am făcut-o, am desenat graficul râsului în societatea romano-bizantină. Perioadele permisive au alternat cu cele rigoriste. Mi-a devenit limpede că idealul ascetic promovat de cler şi în mediile călugăreşti nu a corespuns niciodată realităţii mai largi. Bizantinii căutau să-şi disciplineze râsul, dar erau prea rafinaţi pentru a trăi pe jumătate. Ce-i drept, după secolul XII, când Imperiul bizantin declină, lumea devine mai austeră şi pofta de a râde face treptat loc unei morale ”apocaliptice”. Fostul « Occident » râde pe săturate

Cum vă explicaţi tristeţea din spatele zâmbetului unui clovn? Pot fi actorii într-adevăr sanctificaţi? Clovnul apare ca un specialist al ironiei metafizice, de care vorbeaţi. În ce-i priveşte pe sfinţii-mimi (actori păgâni convertiţi pe scenă, în timp ce parodiau botezul), ei ne demonstrează capacitatea şi voinţa creştinismului răsăritean de a ”evangheliza” toate meseriile. E aici un foarte lăudabil semn de ”liberalism” teologic. Cum râd occidentalii în societatea contemporană? Fostul ”Occident” (adică UE de astăzi) râde pe săturate, dat fiind că democraţia a pătruns în toate pliurile vieţii colective. Râsul contemporan exprimă atât sporirea timpului liber, cât şi societatea-spectacol, în care ”transparenţa” duce la exhibiţionism. Dată fiind misiunea mea la Paris, caut desigur să contribui, din prima linie, la dezvoltarea relaţiilor româno-franceze. Şi încerc să-mi păstrez umorul, tocmai pentru că lumea de azi e ridicol de nesăbuită. 

FIU DE POET

De la literatură la diplomaţie

Teodor Baconschi (scris fonetic în acte), în vârstă de 45 de ani, are semnătura de autor: Teodor Baconsky, fiind fiul poetului A.E. Baconsky.   Ambasadorul Teodor Baconschi a condus misiunile României la Sfântul Scaun (1997-2001) şi în Republica Portugheză (2002-2005). Între 2005-2007, a fost secretar de stat pentru Afaceri Globale (MAE) şi ulterior coordonator al Departamentului politic din cadrul Administraţiei Prezidenţiale. În februarie 2008 şi-a prezentat scrisorile de acreditare în calitate de ambasador al României la Paris. A fost distins cu Marea Cruce a „Ordinului Pius al IX-lea” (Vatican), „Ordinul Sfintei Agatha” (Republica San Marino), „Ordinul Naţional pentru Merit” (Portugalia) şi „Steaua solidarităţii italiene”.

Alte volume, apărute la editura Anastasia: «Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios» (1996), «Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei» (1999), «Puterea Schismei. Un portret al creştinismului european» (2001). Împreună cu Horia Bernea a redactat albumul «Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii eterne» (Humanitas, 2001). În 2005, i-a apărut «Insula cetăţii. Jurnal parizian» (Bucureşti, Curtea Veche), iar în 2007 a publicat «Pe ce lume trăim» (Editura Fundaţiei PRO), «Despre necunoscut» (Humanitas) şi «Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică» (Curtea Veche).