Am mers cu multe din taxiurile Bucureştiului într-o noapte de octombrie. Văzută de aproape, lumea maşinilor galbene e mică şi are reguli clare: înăuntru miroase a vanilie, chiar dacă banchetele sunt slinoase, oglinzile sunt fixate cât să suprindă ochii pasagerului, iar pe undeva, la îndemână, stă o bâtă. Nu se ştie niciodată… Mereu pierduţi în trafic, taximetriştii nu simt cutremurele. Simt însă cum e adevărat România pe care o trăim. România de azi pe mâine.

Un scenariu EVZ, după o idee de Scorsese

Bucurestiul nu are nimic din măreţia înfricoşătoare a New York-ului. Nu poţi să nu te gândeşti la asta, privind pe geam, în fuga unui taxi, la străzile dezolante. Martin Scorsese a spus-o înaintea tuturor, în «Taxi Driver». Povestea unui şofer care se trezeşte într-o existenţă lipsită de sens, complet alienat în mijlocul celui mai mare monstru urban din America.

«Oraşul care nu doarme niciodată», spune mândru despre sine şi Bucureştiul, în toate broşurile turistice. Iar oamenii din maşinile galbene sunt, parcă, brancardierii constiincioşi care cară trupurile letargice dintr-un colţ în celălalt, resuscitându-le cu poveşti, sfaturi şi regrete. Robert de Niro nu stă încă la volanul maşinilor galbene autohtone. Îi veţi găsi acolo pe nea Sandu, bătrânul pensionar, care face taximetrie pentru a-şi plăti întreţinerea, pe Costel, « italianul » repatriat pentru că mişcarea emo îi ameninţă adolescenţa copilului, sau pe Marcel, sosia lui Vali Vijelie, ceva mai nepriceput decât manelistul la inginerii financiare, dar cu soluţii certe pentru rezolvarea crizei mondiale actuale. Am lăsat în urmă toate cartierele: din Tei am fost în Unirii, din Unirii în Dristor, din Dristor în Brâncoveanu, şi mai departe.

Cazul copilului abandonat pentru cumpărături

Foşnetul discret al unei pungi cu covrigei trezeşte fobii nebănuite în bărbatul de la volan, un mustăcios care seamănă cu un lăutar. „Ce e acolo? E a voastră, a uitat-o cineva?”, se precipită, nervos. Urmează o istorie care arată cum mall-ul bate maternitatea: ”Am spaima asta să nu uite lumea lucruri, păi câte n-am păţit… În 2002, o femeie şi-a lăsat copilul în maşină. Am dus-o la mall, la Vitan, a zis că intră zece minute, ăla mic dormea.

Patru ore a stat înăuntru! Eram disperat, copilul – avea vreo doi ani – s-a trezit, făcea ca toate alea, s-a c… pe el, trebuia să-l şi schimb. I-am dat şi apă, i-am luat minerală, că nu ştiam că se dă plată la ăştia mici. Până la urmă mi-a zis un coleg să intru în mall şi să zică ei acolo, la difuzor, că s-a uitat un copil în maşină. Femeia, zăpăcită, abia la al zecelea apel şi-a dat seama şi a venit fugind. Cică s-a luat cu cumpărăturile…”, ne spune, la foc automat. A fost tămbălău mare atunci, s-a chemat şi televiziunea. „Eu i-am ţinut partea, că mi-era să nu o încadreze la d’alea, la mame…” „Denaturate?” „Nu denaturate, că n-a prins-o cu altu’, la mame inconştiente cum se zice, şi să i-l ia, să-l dea la protecţia copilului”.

Mustăciosul are şi o soluţie infailibilă pentru binele omenirii în lumina crizei financiare mondiale actuale: „Nu ştiu de ce nu s-a gândit nimeni, ca să vezi că lumea e proastă… Trebuie să-şi ia toţi banii acasă, băncile dau faliment şi aşa rămân toţi cu creditele neachitate”. Urmează o caracterizare brutală a datornicului român: „Un tovarăş de-al meu, tot taximetrist, a luat 70.000 de euro de la bănci în câteva zile. De la trei bănci a luat 30.000 într-o zi. Nu-i mai dă înapoi, ce-o să-i facă? El lucrează la negru, n-are carte de muncă, n-au ce să-i ia. Tot ce are şi-a trecut pe numele femeii, nici p’asta n-a luat-o cu acte, stă în concubinaj, ca să nu aibă cum să-i confişte ceva”. România rămâne o ţară complicată.

ANDREI CRĂCIUN: Viaţa de dincolo de parbriz

SUPERBI

Palmierii lui Piedone relaxează poporul

Următoarea destinaţie: celebra şaormărie de la Dristor. Înscris recent în patrimoniul cultural al Bucureştiului, locul atrage ca un magnet adolescenţi lihniţi de foame după o noapte de bântuit prin cluburi. E planeta în jurul căreia gravitează sateliţi speciali: cocalari şi prinţese, cerşetori hămesiţi, insomniaci, trecători care-şi opresc pasul grăbit, ispitiţi in miez de noapte de carnea de pui tocată mărunt, mărunt.

Până la intesecţia dintre Dristor şi Mihai Bravu, ne conduce un bărbat masiv cu o manieră specială de a aborda sensurile giratorii: „Noi trecem şi, dacă ne vreunu’, vedem după aia cine e de vină”. Admirăm un rond înverzit şi începe dezbaterea „eco” despre calităţile manageriale deosebite ale domnului primar Liviu Negoiţă, acest „Superman” al sectorului 3: „E ştiută: cel mai frumos sector”. „Staţi în 3?”, şarjăm noi. „Nu, în 4, e oribil. Inimăroiu a fost un bou, nimic n-a făcut, d’aia nici nu l-a mai ales lumea. Acum, Piedone a început, uşor-uşor, să se mişte”.

Românii fură foi de dafin

Taximetristul român, subspecie sublimă a electorului autohton, are o doză substanţială de scepticism: „Eu nu mai pun botul uşor, să nu fie ceva la mişto, cu ocazia alegerilor”. Totuşi, ceva îl poartă pe aripile fermecate ale nirvanei: palmierii de la metrou la Brâncoveanu: „Sunt superbi, domnule, superbi! Mai zice unul că de ce i-au pus, că palmieri ne trebuia nouă? Uite că ne trebuia! Atunci când te întorci acasă după o zi de muncă e o bucurie să îi priveşti. Degeaba spune lumea că de ce n-a pus şi cocotieri, că îngheaţă iarna, că nu ştiu ce. S-a explicat foarte clar: iarna îi iau şi îi pun în seră şi aduc, în locul lor, brăduţi argintii. E simplu”. Despre hoţii care au uşuit palmierii de la Universitate, numai de rău: „Românul fură mult. Uite, eu am stat patru ani în cealaltă ţară a noastră, Italia. Românii luau şi foile de dafin de pe marginea drumului, să le aducă acasă, luau tot. Eu am muncit, fără acte, pe o mie de euro”. S-a întors pentru că fiica lui intră într-o perioadă delicată: adolescenţa. Are 11 ani, iar tatăl e înspăimântat şi de o sumbră perspectivă emo – „că zici că intră dracu’ în ei”. Fireşte, după şaormerie, ne-am îndreptat către Brâncoveanu. Am văzut palmierii. În felul lor, kitschos, sunt, într-adevăr, splendizi.

"Majoritatea taximetriştilor sunt foarte vorbăreţi. De asemenea, mai toţi ascultă o muzică oribilă, de cele mai multe ori populară, la volum maxim", blogul tinalovesromania.myevs.net

"Şoferii de taxi sunt sconcşi deghizaţi în oameni. (…) Taxiurile private sunt conduse de adevăraţi demoni abia aterizaţi de la porţile iadului.", Site-ul www.bugblog.com

FINAL DE DRUM

Bătrânul şi iarna, episod din Drumul Taberei

La Piaţa Unirii, ultimele maşini aşteaptă. «Dacă încep autobuzele să circule, s-a terminat», regretă taximetristul mărunţel. Aduce puţin cu Joe Pesci şi vorbeşte sâsâit. Încet, cu cuvinte largi, trăgând parcă de timp şi de ultimele clipe de întuneric. Conduce cu o prudenţă ieşită din comun. La fiecare semafor pe verde, lui nea Sandu trebuie să îi spui că e verde. Pare cu gândurile în altă parte, dincolo de oraşul deranjat de sunetul unei sirene de ambulanţă. « Iarna bate la uşă, e la hotarul cu Drumul Taberei », îşi anunţă, într-un târziu, temerile. «Nu sunt mare şofer, fac asta doar de câteva luni, pentru bani. Completez la pensie», se lamentează. Merge doar noaptea, mai mult « la plesneală » şi nu prea se bagă la comenzi. Încearcă să calce pe firul vieţii de noapte bucureştene. De acolo par să vină banii. «Mă duc la câte-o discotecă în faţă şi stau acolo. Adorm de multe ori», îşi dezvăluie strategia. «Scoală tataie, du-ne!» este întotdeauna semnalul că aşteptarea n-a fost în van. «Băieţii ăştia tineri umblă pierduţi», remarcă, neînţelegând unde s-a dus lumea de altădată. Destinaţia pregăteşte ultima surpriză.

Nea Sandu nu poate elibera nici chitanţă, «nu merge aparatele astea», dar te tratează cum ştie el mai bine. « Personalul de bord, format dintr-o jumătate de şofer, vă urează o seară plăcută », sunt ultimele cuvinte ale bătrânului. Maşina mai întârzie aproape un minut pe o străduţă din sectorul şase, în Drumul Taberei. Nea Sandu îşi numără tacticos banii. Calcule doar de el ştiute. Iarna bate, în definitiv, la uşă.

La celălalt colţ al Bucureştiului, un Logan gârbovit înaintează lent spre staţia de metrou Pipera, lângă sediul EVZ. Nea Vasile are un temperament vulcanic, bine controlat: «Nu mă mai enervez, că se pune la inimă». E doar de două luni taximetrist, după revoluţie a fost şofer «la nişte arhitecţi». Ştie multe nea Vasile : şi cum se instalează un GPS («E uşor: îţi trebuie un solf (n.r. – soft) şi gata, se uită după tine prin satelit, ca la oi»), şi, chestiune complexă, de ce era şi mai bine, şi totuşi mai rău, pe vremea lui Ceauşescu: «Era bine că nu era nebunia care e acuma şi era rău că ne-a mutat de la casă la bloc. Eu nu m-am putut adapta. E urât». E deja dimineaţă, şi din «centrală» se aude glasul piţigăiat al unei operatoare dintr-o poveste viitoare.


MESERIE. Lui nea Vasile nu-i plac schimbările. Înainte de taximetrie a mai lucrat ca şofer „la nişte arhitecţi“

CA’N RECLAME

«So, first time in Romania?»

Taximetriştii pot fi, câteodată, mai tari ca miniştrii de externe. Şi pentru că vorba zboară, în timp ce scrisul rămâne, apelăm la Google. Astăzi internetul indexează Româniile din amintirile celor care au călcat vreodată pe la noi. Amintiri ca în reclamele cu hoţi care rostesc, candid, «So, first time in Romania?»

Site-ul inyourpocket.com oferă câteva sfaturi celor aflaţi în vizită la Bucureşti: «Taximetriştii au un simţ liberal al egalităţii de şanse foarte inovativ: când vine vorba să jecmăneşti clientul, fiecare are oportunitatea de a fi păcălit. Locali, străini, tineri, bătrâni, bărbaţi, femei – oricine intră în maşina gresită poate fi sigur că va fi buzunărit ca la carte».

Site-ul bugblog.com inventariază motivele pentru care România n-ar fi tocmai destinaţia turistică perfectă : «Şoferii de taxi sunt sconcşi deghizaţi în oameni, aşa că fiţi siguri că aţi stabilit preţul înainte de a porni spre destinaţia solicitată. Taxiurile private sunt conduse de adevăraţi demoni abia aterizaţi de la porţile Iadului».

Blogul tinalovesromania.myevs.net precizează : «Majoritatea taximetriştilor sunt foarte vorbăreţi. De asemenea, mai toţi ascultă o muzică oribilă, de cele mai multe ori populară, la volum maxim »

CITIŢI ŞI:

ANDREI CRĂCIUN: Viaţa de dincolo de parbriz

DEZBATERE EVZ: Taximetriştii, oameni sau demoni?