Nu sunt bani pentru că Statul este incapabil să gestioneze eficient modul în care-i distribuie? Sau Statul nu este capabil să ofere pacienților acces la tratamente eficiente din cauza complicității cu acei jucători care manevrează miliarde de euro și preferă să se joace cu viața oamenilor decât să-și diminueze profitul? Sunt câteva întrebări esențiale care necesită răspunsuri clare pe care le vom obține pe parcursul mai multor articole la care vom colabora cu Lucian Duță, fostul președinte al Casei Naționale de Asigurări. Acesta va încerca să ofere aceste răspunsuri pe baza experienței pe care a avut-o ca președinte al CNSAS. Prin articolele scrise în ultimii ani, prin campania „Medicul de Gardă” din Evenimentul zilei, am încercat să vă facem să conștientizați faptul că problemele apărute în ceea ce privește aprovizionarea cu medicamente sunt rezultatul unui conflict între statul român și producătorii de medicamente. În acest conflict sunt implicați foarte mulți bani și asistăm la un război pe care Statul pare să-l piardă în detrimentul pacienților.
Taxa de clawback, așa cum este ea aplicată în România, a reprezentat și reprezintă un element eficient de ținere în frâu a producătorilor de medicamente, care sunt nevoiți să trimită o parte din profitul lor direct către pacienți și reușește să echilibreze bugetul de sănătate. Fără această taxa de clawback sistemul de sănatate ar intra din nou în colaps, dar cifrele de afaceri ale producătorilor de medicamente s-ar dubla. În episodul de astăzi dedicat taxei de clawback veți vedea cum s-a introdus ea în România și ce eforturi s-au făcut pentru a o bloca.
Ceea ce veți citi mai jos reprezintă mărturia omului care a fost în ochiul uraganului, Lucian Duță, fostul președinte al CNAS.

Ni s-a inoculat ideea, care pare de bun simț, conform căreia consumul de medicamente trebuie să se încadreze în anumite limite. Întrebare este cum și ce faci ca să realizezi acest lucru. Pentru că medicii, pe bună dreptate, prescriu tratamentele pe care le consideră benefice pentru bolnav, fără să știe dacă statul are sau nu resurse și să acopere acest consum. Nu este treaba medicilor, ci a Statului.

2008, anul colapsului

Pentru a realiza acest obiectiv, este normal ca Statul să introducă o barieră de control, astfel încât să nu ne trezim că am consumat mai mult decât ne putem permite. Până în anul 2008, acest control se realiza într-un mod simplist, prin introducerea unui plafon de consum la farmacii.

Rezultatul era că la fiecare început de lună aveam pacienți care fugeau de la o farmacie la alta, în căutarea medicamentelor salvatoare. Uneori reușeau, alteori nu! Probleme majore pentru pacienți, dar bugetul de sănătate era stabil, în sensul în care atunci când se terminau banii, era restricționat și accesul la medicamente.

În anul 2008, în preajma campaniei electorale, ministrul Sănătății din guvernul Tăriceanu, Eugen Nicolaescu, a anunțat o mișcare uluitoare: a eliminat plafonul de la farmacie și nu a introdus niciun alt mecanism de control. Cu alte cuvinte, din motive strict politicianiste, a fost aruncată pe piață una din cele mai mârșave minciuni: pacienții pot avea acces neîngrădit la toate medicamentele, fără nicio grijă. Nu conta câți bani se cheltuiau!

A fost una dintre cele mai necruțătoare lovituri care s-au dat vreodată sistemului sanitar, cu consecințe aproape irecuperabile. O mișcare care ne-a împins pe marginea prăpastiei în anii următori.

Urma falimentul!

În decembrie 2009, am fost numit președintele CNAS. Imediat, am realizat dezastrul. Eram încă în perioada de euforie, imediat după câștigarea celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu și nu știam cui sau dacă trebuie să atrag atenția asupra magnitudinii dezastrului.

În cifre seci, adevărul era acesta: un gol de finanțare la capitolul medicamente echivalent cu aproximativ 750 milioane €.

În această ecuație, am preluat conducerea CNAS și a trebuit să găsesc soluții rapide până în luna ianuarie când se construia noul buget.

Nu mai intru în toate detaliile tehnice, dar trebuie înțeles un element foarte important: din acel moment s-au alocat mai puțin bani la spitale și mai mulți la medicamente.

Poate cineva se va întreba cum fost posibil ca în 2008 să nu ai nicio datorie, iar la sfârșitul anului 2009 să fii practic în faliment. Explicația este relativ simplă. Renunțarea de către Eugen Nicolaescu la elementul de control, din motive abjecte și mincinoase, a lăsat posibilitatea producătorilor de medicamente să-și crească cifra de afaceri într-un mod aberant.

În strânsă relație cu medicii prescriptori, practic au stimulat consumul în mod nejustificat reușind ca într-un an de criză să-și crească cifra de afaceri cu aproximativ 80 la sută. Practic, sistemul de sănătate în anul 2010 era deja falimentar. Totul, din cauza unei escrocherii politice.

Lucian Duță, fost președinte al CNAS, spune adevăruri ascunse cu grijă în dosul intereselor de sute de milioane de euro anual ale industriei producătorilor de medicamente FOTO: EVZ

Doi factori care au schimbat totul: FMI și președintele Traian Băsescu

După cum vă amintiți, în anul 2010 am semnat pentru România acordul cu FMI. Încă de la primele întâlniri Jeffrey Franks a pus punctul pe „i”, insistând asupra problemelor care existau și, pe bună dreptate, s-a făcut observația că dacă nu luăm măsuri urgente, datoriile CNAS către piața pharma vor crește alarmant și necontrolat.

Soluția salvatoare

Cu alte cuvinte, CNAS era una din principalele surse de impredictibilitate, iar lucrurile au degenerat brusc.

Sunt sunat de la Cotroceni. De către consilierul pe probleme de sănătate al președintelui și mi se spune că trebuie să găsesc soluții urgent. Datoriile ajunseseră aproape de 1 miliard euro, iar FMI amenința că nu vor mai da liber la următoarele tranșe, până când nu vom găsi soluții de stabilizare a deficitului de finanțare de la CNAS.

M-am dus la sediu CNAS. Am convocat o ședință de urgență cu puținii oameni care înțelegeau problema. În urma consultărilor se degajau trei soluții posibile prin care statul român să-și recapete controlul asupra consumului de medicamente:

1.reintroducerea plafonul de consum de medicamente la farmacie.
2. reintroducerea plafonului de consum de medicamente la medic.
3.taxa de clawback.

Prima soluție fusese experimentată și se dovedise un fiasco, a doua semăna foarte mult cu prima, doar că am fi transferat povara pe umerii medicilor. Așa că, în realitate, pe masă a rămas doar soluția trei: taxa de clawback.

Cea mai îndrăzneață măsură

Ce reprezenta această taxă de clawback în realitate? Practic forța producătorii de medicamente să plătească statului român o sumă de bani care acoperea diferența dintre resursele existente și nevoile reale ale pacienților. Vorbim de mulți bani: 350 milioane euro!

Probabil, una din cele mai îndrăznețe măsuri pe care statul român și le-a propus.

În treacăt fie spus, această sumă era aproximativ echivalentă cu toate redevențele care se plăteau în România, în acel moment, pentru gaze, petrol, etc.

Care ar fi fost efectul introducerii acestei taxe în România? Multe și importante! În primul rând bugetul sistemului de asigurări de sănătate devenea foarte solid. În al doilea rând, pacienții aveau acces la medicamente în mod neîngrădit, iar medicii puteau prescrie medicamente fără grija faptului că nu mai sunt bani în buget.

De cealaltă parte a baricadei, dinspre producătorii de medicamente, lucrurile nu se vedeau foarte bine. Și știam că vor fi reacții pe măsură. Practic, forțam firmele producătoare de medicamente să plătească o taxă suplimentară statului român și, în plus, blocam creșterea necontrolată a cifrei de afaceri și deci a profitului. Nu uitați că în perioada 2009-2010 cifra de afaceri aproape li se dublase. Vorbeam despre sute de milioane de euro, nu de un mizilic.

Am știut din prima clipă că această ultimă soluție este cea mai bună pentru România chiar dacă ea era unică la nivel european. Dar mai știam și că implementarea ei este aproape imposibilă din cauza forței lobbyului firmelor producătoare de medicamente. Cu care aveam să fac cunoștință în curând!

Întâlnirea decisivă

Peste câteva zile, mi-am luat inima-n dinți și am sunat la Palatul Cotroceni. Am vorbit cu secretara și am cerut o întrevedere cu președintele României, Traian Băsescu. Sincer să fiu nu mă așteptam să fiu primit, dar surprinzător peste câteva ore am fost sunat și mi s-a comunicat că președintele mă așteaptă a doua zi, la ora 11:00.

A doua zi, la 10:55 eram în sediul președinției României. La 11:00 fix mi s-a comunicat că pot intra la Președinte. Am deschis ușa. Am simțit răceală din prima clipă. Drumul de la ușă până la birou mi s-a părut că durează câteva ore. Am ajuns în fața lui Traian Băsescu care nu spunea niciun cuvânt. Așa că l-am salutat scurt:

– Bună ziua!

Sunt invitat să iau loc și urmează o întrebare.

– Am înțeles că vreți să-mi comunicați ceva important. Vă ascult!

Am explicat cât am putut de bine și pe scurt situația de la CNAS și faptul că practic eram în faliment. Răspunsul a fost sec.

– Ai soluții?

Am explicat că există mai multe soluții, dar singura viabilă este cea a aplicării taxei clawback, care era cea mai îndrăzneață și mai valorosă. La fel de sec am fost întrebat:

– De ce nu o aplicați?
– Domnule Președinte, vor exista reacții violente dinspre piața farmaceutică, vor fi reacții inclusiv din partea ambasadorilor, vorbim de un lobby extrem de puternic. În joc sunt totuși 350 milioane de euro pe an.

În acel moment Traian Băsescu a izbucnit. Mi-a spus cu o voce tunătoare:

– Domnule președinte al CNAS, în acest caz vă invit să ieșiți afară! Dacă nu vă asumați măsurile care fac bine statului român, atunci puteți să plecați. M-am săturat de minciuni!

Dau să mă ridic și să plec. Îmi spune să stau jos. Tac și încerc să privesc, dar nu se poate. Fumează. Îmi spune doar atât:

– Dacă aveți curaj să luați această măsură, vă asigur că orice presiune pe canale diplomatice nu va avea niciun efect.

Am reușit să spun:

– Am înțeles, domnule Președinte! M-am ridicat și am plecat.                                                                                                  

Ce este clawbeck-ul?

Reprezintă o taxă impusă producătorilor din medicamente, un procent ce se aplică pe cifra de afaceri. Ea se calculează, după cum rezultă din cuprinsul Ordonanței 77/2011 ca fiind din diferența între

CTt = consumul total trimestrial de medicamente și
BAt = bugetul aprobat trimestrial și se aplică fiecărui producător în parte.

Valoarea taxei de clawback este de aproximativ 350 de milioane de euro pe an și a stârnit în permanență nemulțumirea producătorilor de medicamente. Aceștia sunt nevoiți să plătească aproape 33 la sută din valoarea vânzărilor medicamentelor compensate.

Este o măsură bună? Unora li se pare că da, altora că nu, dar în mod cert a stabilizat fondul aferent bugetului de medicamente compensate. Mai mult, astfel se limitează creșterea necontrolată a prețurilor în zona medicamentelor compensate, se blochează prescrierea medicamentelor foarte scumpe în volum mare și se ține sub control o industrie care a dovedit că poate face o gaură la buget de un miliard de euro într-un an.

Trebuie spus că taxa de clawback este aplicată în Ungaria, Austria, Polonia, Belgia, Olanda, Marea Britanie.

Producătorii de medicamente fac eforturi uriașe să convingă guvernul României să renunțe la această taxă, întrucât un experiment reușit poate avea efect de contaminare și pentru alte țări din regiune.

VA URMA.
În continuarea acestei confesiuni pe care o puteți citi în ziarul de mâine veți afla cum s-a implicat SRI în această operațiune, cum au reacționat producătorii de medicamente, ce a zis Jeffrey Franks, omul responsabil de planul de salvare al FMI pentru România și reacția violentă a producătorilor de medicamente. Plus intervenția unui Ambasador.