Un regizor roman a dus scoala suedeza de regie spre succes dupa ce a aplicat programa din universitatile bucurestene.

In Suedia si-au gasit refugiul peste 20.000 de emigranti romani, cei mai multi fiind intelectuali care lucreaza ca medici, specialisti in biologie sau tehologia informatiei.

Printre ei gasim si un regizor, Radu Penciulescu, care traieste o viata ca un film dramatic: a plecat din Romania anilor ‘70 din cauza cenzurii comuniste, a ajuns sa puna pe picioare una dintre cele mai faimoase scoli de regie din Suedia, a refuzat „visul american” si cand Revolutia i-ar fi deschis calea spre performanta in Romania, o tragedie in familie i-a refuzat intoarcerea.

Acum locuieste intr-un apartament cochet din Stockholm, inconjurat de cartile sale, si incearca sa reziste asaltului tehnicii moderne aduse in casa de fiul sau de 19 ani: a repudiat calculatorul departe de camera de zi, iar singura concesie este play-station-ul care zace langa televizor.

Fugit in cea mai grea perioada a regiei din Romania

„Prima data am venit in Suedia pentru doua saptamani, in ‘72. Era iulie si era 10 seara, iar soarele era sus. A fost o imagine de neuitat. Dupa aceea m-am intors in tara cand se intamplau lucrurile cele mai grele in teatrul romanesc. L-au interzis pe Pintilie cu „Revizorul” si dupa chestia asta nu ne mai dadea nimeni de lucru. Doar nu ne rugau: „Luati un pasaport si plecati!””, povesteste Penciulescu. Mai intai a plecat in Franta. „Am stat vreo trei luni si mi-au trimis din Suedia o invitatie sa lucrez la o scoala de actori. Era in ianuarie 1974. Atunci am venit aici”.

Nu l-au intrebat de diploma

Decizia de a ramane in Suedia a pornit de la o oferta neasteptata: „Ma trezesc intr-o zi cu un telefon de la cineva din Institutul Dramatic, care ma intreaba daca nu mi-ar face placere sa petrec vreo doua-trei ore acolo, pentru ca ei au un student care a facut un proiect, dar fara o mana de profesor, si vor sa vada proiectul si un profesionist. M-am dus, m-am uitat la proiect. O saptamana mai tarziu imi telefoneaza rectorul universitatii si ma invita la o mica discutie.

Ma duc si ma intreaba: „Nu vrei sa vii sa predai aici la toamna? Uite, atata leafa iti dam, atatia studenti”. Eu nu aveam alte planuri si zic: „Bine, vin”. Nu m-a intrebat nici daca am diploma, adica nimic din toata partea asta birocratica. A bagat mana in buzunar si a scos o cheie: „Asta e cheia de la biroul dumitale”. Asa a inceput o convietuire lunga cu scoala asta”.

In 1980 a facut o „pauza” de Suedia: a plecat in SUA. „Mi-a oferit Universitatea din Michigan un post de profesor definitiv. Nimeni nu mai putea sa ma scoata de acolo. Am zis „da” si am plecat. Am stat in America un an. Dupa aceea, la un control medical anual, dobitocii aia de doctori au gasit o umbra pe plamani si au decis ca mor intr-un an. Era in ‘80, si acum suntem in 2007 si inca n-am murit. Atata m-a dezgustat viata americana, in care totul e bani sau business, ca m-am intors in Suedia. Mai aveam doar un apartament. M-am operat aici la plamani si, la o saptamana de la operatie, imi telefoneaza chirurgul si-mi spune: „Am vesti bune. Nu era cancer. Nu era nimic”. Zic: „Nu stiu daca sa rad sau sa plang, ca m-ati chinuit ca pe hotii de cai””, povesteste regizorul cu un amuzament usor sarcastic.

Rechemat de Caramitru

Intoarcerea in tara scandinava l-a impins catre ceea ce el considera ca a fost cea mai mare performanta din patria adoptiva: punerea pe picioare a Sectiei de regie din Scoala Superioara de Teatru din Malmo.

„Mi-au oferit un post de profesor si mana libera sa fac ce vreau. Si cred ca am facut destul, pentru ca a ajuns o scoala-vedeta. Nu le-am povestit niciodata, dar strategia mea a fost sa aduc scoala cat mai aproape de programele de invatamant de la universitatile din Bucuresti. Am stat la ei pana m-am pensionat”.

Radu Penciulescu a privit Revolutia de la distanta, dar nu a putut sa se intoarca in Romania eliberata de comunism: „Intre timp se si complicase viata mea: in ‘88 am devenit tata. Cand a venit Revolutia, aveam un copil de un an, un inceput de familie. Mi-a telefonat Caramitru si m-a intrebat: „Unde vrei sa vii? La Institut, la National?”. I-am spus: „Nu pot sa-mi iau familia asa, dintr-o data, si s-o mut”. Asta a fost. Apoi, a murit sotia mea. Tocmai cand viata incepuse sa se organizeze, a fost tragedia asta si am ramas cu un copil. Nu mi-a mai fost gandul sa fac ceva in plus”.

Soc cultural

„In Romania - linistita, aici - cea mai galagioasa”

Are 28 de ani si este doctorand in finante la Universitatea de Studii Economice din Stockholm. La scoala pe bancile careia isi tocea coatele pentru masterat acum un an, tine azi seminarii pentru studenti. Dezamagita ca in Romania o astepta un viitor previzibil, cu o slujba „calduta” la o banca, Agatha Murgoci a decis sa isi incerce norocul la cateva mii de kilometri de Romania. Argumentul decisiv - „aici se pune accent pe cercetare, si eu asta vreau, de fapt, sa fac”.

„Probabil ca as putea sa imi gasesc un job intr-o companie de consultanta, dar mie cercetarea imi place, iar Suedia mi-a oferit posibilitatea sa fac asta fara griji materiale”, explica Agatha.Dintr-o cafenea studenteasca in care intra aparent multumita ca fumatul este interzis (la fel cam ca peste tot in Suedia), romanca povesteste despre socul cultural al Scandinaviei: „Oamenii sunt diferiti, vorbesc pe o voce mult mai joasa, sunt mult mai calmi. In tara eram omul cel mai linistit, aici sunt persoana cea mai galagioasa. Un alt motiv de soc este ca orice se gaseste pe internet.”

Locuieste inca in cochetul campus universitar si munceste intr-un birou micut, plin de carti de economie. Spune ca si-a facut prieteni in tara gazda fara sa caute in mod special compania romanilor. „Eu ma intalnesc cu doua-trei fete din tara, pentru ca suntem apropiate de ceva vreme si ne leaga multe lucruri. Nu ma intalnesc neaparat cu cineva pe criteriul ca e roman. E o comunitate mare de romani aici. Majoritatea suedezilor mi-au spus ca nu stiu multe despre Romania si ma roaga sa le povestesc eu. Le spun ca tara se schimba si de fiecare data cand ma intorc gasesc lucruri care merg spre bine.” 

Agatha nu-si pune problema sa se intoarca in tara, desi isi viziteaza familia cam de doua ori pe an. „In Romania am facut ASE si puteam sa ma angajez intr-o companie de audit sau la o banca, dar mi se pare ca odata ce intri in cercul asta e unul destul de inchis. Te duci la serviciu, dupa aceea acasa, si tot asa. Nu calatoresti foarte mult. Mi se pare ca societatea romaneasca e destul de inchisa. Voiam sa fiu intr-un mediu mai deschis, voiam sa invat mai mult. Aici pot sa fac asta.”