Sursa: EVZ Nu prea ai cum să alungi gândul la cum ți-a fost anul din care te pregătești să ieși, oricât de mult te-ar enerva clișeul lemnos cu „bilanțul”, sau cu alte chestii din categoria „fie ca...”. Vrei nu vrei, mintea îți fuge la ce și cum ai trăit și ai trecut, tu, ai tăi, cei dragi, de ce nu, țara și chiar omenirea. Fiecare, după simțire, înțelegere și deprinderi, Îi mulțumește și Îl roagă pe Dumnezeu de mai bine, iar dacă nu-L are, măcar speră.
Cumva, rememorarea de sfârșit de an a celor trăite nu se rezumă pentru mine doar la ultimele 12 luni. Mi se pare că ultimul meu an a început în 2020, pentru că o neagră serie a făcut ca ultimii trei ani să semene între ei și mai nimic să nu coloreze pe vreunul în vreo culoare mai altfel. Știm exact ce am trăit, chiar dacă percepțiile nu ne-au fost identice.
Mai întâi, o nenorocită de pandemie a secerat direct 6 milioane de vieți și indirect, doar Dumnezeu știe câte. Apoi, o altă nenorocire, cea din Ucraina, a secerat un puhoi de vieți și a gonit în bejenie milioane de oameni, pe bază tot de boală și ea, dar una provocată de mutația spre deplină dezaxare criminală a minții unui om. Despre consecințele de până acum ale crimei care se petrece în casa vecinilor noștri, nu are rost să spun prea multe. Media le tratează fără oprire, oamenii le simt direct, nu doar din auzite: sărăcie în buzunare și pe mese, griji pentru zilele ce vor veni.
Ca și cum românilor nu le-ar fi de ajuns, ei au avut parte și de un prea-plin. Au aflat cu stupefacție, că un popor din aceeași familie continentală îi urăște. Chiar dacă nu toți, ci doar mai bine de jumătate dintre austrieci sunt încântați că țara lor ține România în afara Spațiului Schengen. De unde atâta dispreț? O întrebare pe care cei mai mulți dintre români și-o pun cu atât mai nedumeriți cu cât știu că, de vreun sfert de secol încoace, firme austriece din domeniul bancar, energetic și forestier, dar nu numai, își fac de cap economic și financiar în cel mai deșănțat mod cu putință, fără ca vreo instituție a statului român să aibă vreun cuvânt de spus.
Ne puteți urmări și pe Google News
Sigur, ultimul necaz al românilor nu este nici pe departe de gravitatea celorlalte două. Atunci, de ce apare citat? Pentru că mie mi se pare că și el aparține categoriei relelor cu tâlc, cu folos, pentru cei care se aleg cu varianta fericită din adagiul „tot ceea ce nu te omoară, te întărește”. Am înnebunit? Care poate fi folosul, partea bună a dezastrului Covid, a nenorocirii din Ucraina și a unei noi umiliri a românilor? Păi, să vedem!
Moartea, suferințele, spaimele, furiile și frustrările aduse de pandemie, i-au făcut pe oameni, din păcate nu chiar pe toți, să redescopere valoarea lucrurilor simple, familie, prietenie, Dumnezeu, grijă de aproape, l-au reînvățat pe om să fie cu el însuși și să coboare în interiorul său, să se bucure în solitudine de o carte, de un film, de un șurub strâns, care curmă scârțâitul de ani al unei uși stricate, să vadă tot ceea ce-i stătea împrejur, la îndemână, și nu vedea.
Suferințele ucrainenilor și spectrul unui război care oricând se poate revărsa pe un întreg continent, sau poate chiar curma aventura speciei umane pe planetă, evidența faptului că mințile duse ale unui conducător cu ambiții faraonice și apucături criminale pot nărui milioane de destine, revelația că pur și simplu, fel de fel de hitleri, stalini și alți scelerați cu armate la degetul mic și butoane nucleare la cel arătător, toate au aruncat în derizoriu, în ridicol absolut, delirurile neo-marxiste, cele care consideră demne de tomberon valorile consacrate de educația clasică: Biserică, Neam, Patrie, Familie, în general tot ceea ce l-a clădit și l-a ridicat pe om în postura bipedă. Nenorocirea din Ucraina a arătat valoarea de neînlocuit a acestor piloni, atunci când pericolul este de magnitudinea care poate șterge de pe hartă o țară, cu tot cu poporul ei.
Umilința la care Austria ne-a supus în aplauzele celor mai mulți dintre cetățeni ei? Repet, nu este cea mai mare nenorocire care ni se putea întâmpla, deși ne aduce serioase pierderi economice. Partea bună este că nedreptatea crasă le-a provocat românilor o tresărire de demnitate care pare să se cronicizeze, adică să nu dureze doar trei zile, atâta cât se zice că durează minunile pe meleagurile astea. Cred, poate că sunt prea optimist, că românii vor avea din pricina acestui moment amar o spinare mai dreaptă și, foarte important, pretenția fermă de la conducătorii lor de a-i reprezenta cu demnitate, că-i vor determina să tragă apa după mizeria aia cu „capul plecat...”.
Peste toate, La mulți ani! Dumnezeu să ne aibă în pază!
Recomandările noastre
