În ceea ce se numeşte oficial, în catastifele primăriei, „Târgul colecţionarilor Valea Cascadelor”, cu pretenţia de fi cel mai mare din ţară, intrarea nu se face oricum. Şi nu este vorba doar de cei trei lei care trebuie plătiţi la intrare, ci de atmosferă. Ca într-un veritabil film science fiction despre maşina timpului, treci printr-o perdea groasă de fum, care nu te lasă să vezi ce este dincolo de ea. Fumul nu vine de la un aparat special, pornit la comanda regizorului, ci este permanent. Fumul de la singurul grătar uriaş care funcţionează în talcioc, lângă poartă, încă de la ora cinci dimineaţa.

De când cu necazul din 2016, când la o rulotă unde se pregăteau sandviciuri a explodat o butelie care a făcut 12 victime, dintre care 7 în stare gravă şi două în stare foarte gravă, de a trebuit să aducă medici din Franţa ca să-i trateze, nu se mai vinde mâncare şi băutură decât la o singură bodegă. De ce fumegă de la cinci dimineaţa? Pentru că atunci începe activitatea la talcioc. De fapt se deschide la patru, când fie cu tramvaiul, cărând cu greutate în spate câte un rucsac plin, fie cu câte un  hârb de autoturism, cu portbagajul burduşit de sacoşe pântecoase încărcate cu nimicuri, îşi fac apariţia primii „colecţionari”.

O jumătate de tarabă costă opt lei pentru închiriat. Cei mai tari negustori, obişnuiţii de ani de zile ai locului, vin cu câte un microbuz rablagit, pe care îl bagă direct în interiorul târgului. Au prea multe produse ca să le care de afară. Până ar termina, s-ar închide talciocul. Ei au tarabele lor, rezervate.

Imediat ce treci de perdeaua de fum, îţi sare în ochi, din spatele ei, un amestec de anotimpuri. Cutii din carton pline cu salată verde, ridichi şi ceapă verde, ale primăverii, alături de borcanele cu zacuscă şi cu dulceaţă ale toamnei, împreună cu varza murată şi gogonelele iernii. Toate pe o singură tarabă. Toate „hand made” şi, desigur, „bio” pe bune.

Ieri, din nou, am avut 14 ani

Pe una dintre tarabe, erau etalate ceasuri de mână. Câteva zeci. Printre ele, o „Pobeda” ca pe vremea lui Gagarin. Şi mi-am amintit de un băieţel care era în clasa a opta şi când a împlinit paisprezece ani, părinţii i-au făcut cadou un astfel de ceas. Ba nu chiar la fel. Acesta de pe tarabă avea brăţară din metal, la care visase şi băieţelul de atunci. Dar nu se găseau, aşa că s-a mulţumit cu una din palstic maro. Apoi, plimbându-mă prin târg, am băgat de seamă că în locul acesta unde timpul stă pe loc, ca să nu deterioreze amintirile pe care le depozitează, sunt expuse spre vânzare, pe foarte multe tarabe, ceasuri. De mână, de buzunar ori pendule. Şi am mai remarcat că toate erau oprite. Niciunul nu funcţiona. Lângă „Pobeda” stătea mândru şi flegmatic, un ceas „electronic”, cum îi spuneam noi atunci, din acela cu ecranul negru care avea un buton pe care apăsai şi apăreau nişte cifre roşii, care preţ de câteva secunde îţi arătau ora. Atunci însă, cel care avea un astfel de ceas era mândru şi flegmatic, mai şmecher decât ceilalţi.

Vinil, ABBA și Pink Floyd

Lângă o tarabă plină cu discuri din vinil stă un individ gras, cu abdomenul proieminent, cu gâtul lung și pe cap cu un soi de pălărie țuguiată, care îl face să semene cu un gramofon. Vorbește doct despre „muzica bună, nu despre rahaturile din ziua de azi” (spune asta arătând cu capul spre o tarabă apropiată, unde se vindeau CD-uri şi care era dotată că două difuzoare din care se revărsau manele). În primul moment eşti tentat să-l crezi că se pricepe la muzica pe care o vinde. La vedere sunt viniluri cu Pink Floyd, cu IC/DC, cu Rolling Stones sau ABBA. Dacă însă îl întrebi ceva concret, pricepi că habar nu are. Nu cunoaşte pe niciunul dintre celebrii care alcătuiesc aceste formaţii. Habar nu are nici cum se numeşte măcar o melodie a vreunuia dintre ei. Nici pe marii disc-jockey români din acea perioadă nu-i ştie. Răspunde evaziv: „Cum să nu? Îi ştiu pe toţi. De la mine luau muzică bună pe vremea lui Nea Nicu. Dacă vreţi un disc anume şi nu-l am aici, îl comand în Anglia. În câteva zile îl aveţi. Aşa făceam şi pe vremea lui Ceaşcă. Aveam legături cu Anglia şi în fiecare săptămână îmi venea discurile cu avionul de Frankfurt.”

Cinci bani, un pahar cu apă

Anastasie Creţu spune că nu este negustor de vechituri. „Vin la talcioc nu neapărat să câştig un ban, vânzând din vechiturile astea. Eu am altă meserie din care îmi câştig traiul. La târg vin pentru că este o boală. Părinţii mei locuiau pe vale, la capătul Colentinei, unde a fost primul târg de vechituri din Bucureştii de după război. Făceau scovergi şi gogoşi. Cu banii  câştigaţi din ele au construit căsuţa în care am copilărit. Gogoşile, mai ales, erau pudrate din belşug cu zahăr. Iar dulcele face sete. Bineînţeles că nu exista pe atunci nicio cişmea în zonă. Aşa că mi-am deschis eu mica mea afacere, lângă cea cu gogoşi a părinţilor. Căram cu căruţul de butelie câteva bidoane de-alea din palstic, de 20 de litri, de la cişmeaua noastră din curte şi le vindeam cu cinci bani paharul. Au fost primii bani câştigaţi din munca mea.”

 Cel de-al XIV-lea Congres

Dincolo este taraba unui tip solid, care vindea magnetofoane din acelea cu bandă şi care s-a supărat când l-am înterebat, nostalgic, dacă nu cumva are şi magnetofoane sovietice „Kashtan” sau „Rostov”, din cele care cântau şi dacă le puneai în picioare şi care în anii ’70 erau garanţia că nicio fată nu-ţi va refuza invitaţia la un ceai când părinţii erau plecaţi de acasă, să-i pui „Je T’aime,…Moi Non Plus”, să-l dansezi cu lumina stinsă. „Bă, eu aici lucrez cu electronică japoneză. Ce ruşi? Uite aici! „Tesla” „Grundig”. Toate made in Japan. Ce dracu!”.

Alături fâlfâia un drapel naţional. Unul din acelea cu stema RSR pe el, decupată la Revoluţie. Iar lângă el, un steag roşu, cu secera şi ciocanul. PCR! Mai că te aşteptai să auzi şi nişte versuri cu iubitul conducător ori o melodie mobilizatoare. Îţi trecea repede, pentru că lângă ele se aflau expuse, mai mult spre dureroasă aducere aminte decât pentru vânzare, un suport din sârmă pentru sticlele de lapte, din acelea care era pus la coadă la trei dimineaţa, dar şi două cântare, făcute la „Balanţa Sibiu”, din acelea pe care le vedeai pierdute în zare la capătul din faţă al cozii, la care te aşezai de mână cu părinţii ca să ţi se cântărească la ele raţia de „ce s-o băga”.

.George Solomon, cel care le vinde alături de fiare de călcat cu cărbuni, sifoane prăfuite din sticlă, lăzi de zestre, două maşini de cusut cu pedală, dar şi un Buda cu capul în mâini, despre care spune că este un român după ce a plătit taxele, din asta trăieşte. Din negustoria cu obiecte vechi. Când nu este târg, colindă ţara cu duba şi cumpără obiecte care altora nu le mai trebuie. Pe unele le recondiţionează, apoi încearcă să le vândă celor cărora le trebuie, obiectele de care alţii nu mai aveau nevoie.

Noi plecăm. Timpul rămâne aici

Este trecut de ora prânzului. Tarabele încep să se golească. Micii negustori, îşi iau rucsacii şi pornesc spre staţia de tramvai. Cei mai înstăriţi îşi înghesuie vechiturile în câte un autoturism şoldit sau un microbuz cariat de rugină. Din când în când, pe poarta unde nu se mai plăteşte nimic pentru a intra, apare din fumul de la grătar câte un SUV de ultimă generaţie. Sigur, proprietarii nu au venit aici, la spartul târgului, după amintiri.

Doamne ce rău îmi pare că nu am cumpărat acel ceas „Pobeda”. Mai ales că avea mecanismul stricat. Nu mergea. Limbile îi rămăseseră înţepenite.

 

 

Te-ar putea interesa și: