Personajele livrești ale dramaturgului Victor Ioan Popa sunt cât se poate de actuale. Trăiesc și muncesc, într-o simbioză greu de priceput, pe strada Traian, în apropierea Halei omonime.

Take e plăpumar și tapițer, Ianke nu-i evreu, dar e blănar, și Cadâr, deși nu e turc, e geamgiu. Au prăvăliile lipite una de alta și se cunosc de când e lumea. Lumea lor. Uneori se mai ciondănesc, dar de cele mai multe ori își împărtășesc micile bucurii și necazuri.

Take. Plăpumarul care mai dă la „darac” la mână, ca acum o sută de ani

Take, adică Mihai Georgescu, are 67 de ani și, de jumătate de secol, coase plăpumi și saltele, face fotolii, scaune, canapele și, mai rar, că nu prea se mai poartă, uși capitonate. Nea Mișu a făcut școala profesională la UCECOM, de pe strada Economu Cezărescu, din Regie, vizavi de actuala crâșmă boemă Shorley. Se laudă, în timp ce scormonește printr-un maldăr de lână așezat pe o masă de zici că ești la chirurgie, care miroase a stână, că are și diplomă de pompier și că a lucrat un pic și ca „mecanic de motopompă”, după ce a făcut armata la pompieri. Îi intră pe ușa prăvăliei un client care vrea să-i repare „șezutul” la un scaun. Negocierea e scurtă. Bagă în buzunar 100 de lei. Dar va munci o zi întreagă la scăunelul ăla.

Fost boxer ajuns meseriaș de cartier

Dă la darac – o sculă cu care se scarmănă lâna. Sare de acolo și mai taie o bucată de mătase. Are un degetar pe degetul arătător de la stânga, ține o foarfecă cu dreapta și, din când în când, mai dă și la pedala mașinii de cusut Singer veche de 110 ani. E mulțumit: „E perfectă! Merge la «gros» și, în general, la orice. Plus că nu consumă curent”.

Take, adică, nea Mișu, a vrut să fie fotbalist, dar a ajuns să dea cu pumnul. A juns, în tinerețe, boxer la „Metalul București”. Zece ani a luat și a dat pumni. Se laudă: „ Am fost vicecampion la «Centura de Aur» în 1976, la categoria ușoară”. Are nasul spart, ca orice mardeiaș care se respectă.

Nu-l deranjează concurența marilor companii

„Take” zice că oamenii mai în vârstă își repectă bunurile și tradițiile: „Vor plăpumi și saltele făcute de mână, la «două cusături», cu ață tare de tip «URS». Uite, io am ața asta de 40-50 de ani. E din bumbac și e foarte bună!”. N-am putut s-o rup cu mîna, că mă tăia.

Povestește că lucrează cam o treime din „frontul de lucru” pentru comenzi ferme: „Da’ mai fac și la «întâmpinare», perne, plăpumi și saltele, chiar și tapițerie de mobilă pentru fotolii, canapele și alte alea de tot felul”.

Paradoxal, nu se plânge de concurența marilor hipermarketuri, gen Ikea, care i-au „furat” mulți clienți: „Ai mei sunt de modă veche. Am unii și de 25-30 de ani. Și chiar mai vechi...”.

Prețuri fără concurență

Tariful său pentru o pernă cu umplutură de melană, de 50 pe 70 centimetri, este de 40 de lei. La una cu puf de gâscă, scorul sare de 150 de lei, iar la o plapumă de pat dublu ajunge și la 550 de lei, cu materialele lui: lână, „fețe” și manoperă. Oftează: „În magazine, de-a gata, nu găsești decât cu melană...”. Se plânge: „După Sărbători merge mai greu, da’ mă descurc...”.

Nea Mișu are doi angajați cu contract de colaborare, part-time, că nu prea mai face față singur. Sporovăiește într-una și zice că a donat ce perne și pilote avea pe stoc echipei de fotbal Rapid, că e rapidist de mic: „ La fel și pentru Biserică, că am făcut donații și la săraci”. Și nu e câtuși de puțin bogat. Conchide: „Acum nu prea mai e rentabilă meseria. A fost...”.