Însă în anul pomenit am descoperit în nordul judeţului Tulcea, în apropiere de Niculiţel, o Dobroge semănând cu Moldova, cu păduri dese, arbori înalţi şi iarbă grasă, înţelegând astfel de ce în secolul al XIX-lea, pe când Imperiul Otoman stăpânea ţinutul, oierii transilvăneni îşi aduceau aici turmele la păscut. În 1981 am cunoscut şi cele trei mânăstiri dobrogene, aşezate în locuri deosebit de frumoase, Cocoş, Celic-Dere şi Saon (ultima redusă la condiţia de schit).

Am fost surprins să aflu că superba moară de vânt, devenită celebră datorită fotografului de artă Ion Miclea, nu era aşezată la Celic din raţiuni estetice, ci fusese adusă acolo ca să macine grâu şi porumb… Patru ani mai târziu, în iunie 1985, când pădurea de tei din apropiere mirosea intens, am petrecut la Cocoş o săptămână, stareţul de atunci, părintele Modest Zamfir, îndemnându-mă să cercetez arhiva mânăstirii. Am găsit lucruri interesante şi am luat note.

Mânăstirea Cocoş a fost înfiinţată în anul 1833, în vremea în care Dobrogea se afla sub ocârmuire otomană, de trei călugări români veniţi de la Athos: Visarion, Gherontie şi Isaia. Primul era monah cu metanie la Neamţ, implicit paisiot, şi care, în calitate de tipograf, contribuise la editarea Descrierii Moldovei. După anii petrecuţi la Athos, cei trei sosesc cu o cora­bie la Isaccea şi cumpără, în apropiere de Niculiţel, o bucată de pământ unde întemeiază chinovia.

Bisericuţa ei, fără turle şi clopotniţă, cum sunau legiuirile turceşti, părea mai degrabă o casă de rugăciune. Câţiva ani, călugării trăiesc prin recunoaşterea tacită a autorităţilor locale, însă mica obşte sporeşte, astfel încât, în 1853, poate fi ridicată o a doua biserică. Aceasta, din piatră şi cărămidă, e înălţată cu averea adusă de un ardelean înstărit – 15.000 de galbeni –, Nicolae Hagi Ghiţă Poenaru, închinoviat aici.

Visarion, întemeietorul, stăreţise aproape trei decenii, urmat alte două, din 1862 în 1884, de egumenul Daniil, şi acesta un bun gospodar. În vremea stăreţiei sale se construiesc monumentala clopotniţă existentă şi azi şi un corp de chilii. Zidirea ei începuse în anul 1864. Care era averea Mânăstirii Cocoş, la puţini ani după ce Dobrogea fusese realipită României? Ne-o spune fostul revizor ecleziastic al eparhiei Dunării de Jos, Anghel Constantinescu, în monografia episcopiei: „Aşadar, ea (mânăstirea) dispunea de 800 hectare pădure, 416 hectare pământ arabil, vii, herghelii de cai, cirezi de vite cornute, turme de oi şi capre şi stupării”. În aceeaşi monografie, editată la Galaţi în 1906, autorul susţine că:

„Din cauza unei administraţii fără chibzu­inţă şi fără control, din nenorocire, cu toată averea ei însemnată, această mânăstire, în timpul arhimandritului Cornelie Săbăreanu, ajunsese la o aşa strâmtoare condamnabilă, încât se găsea datoare cu o sumă ce atingea cifra de 30.000 lei (…). În aşa stare, pentru a nu se nimici prin sine această unică monastire românească din Dobrogea, a trebuit să intervină statul ca, în schimbul proprietăţilor sale rurale, să ia asupra lui aceste datorii şi să-i deservească şi o subvenţie anuală de 10.000 lei pentru întreţinere”.

Totuşi, construcţiile continuă la Cocoş şi în primul deceniu al secolului trecut. Stareţul Roman Sorescu, în primăvara lui 1910, le sfârşeşte pe cele începute de predecesorul său şi, în mai acelaşi an, ierarhul locului pune temelie altor 24 de chilii. Sunt demolate cele două biserici a căror con­solidare eşuase şi, în septembrie 1911, e aşezată piatra fundamentală a impozantei biserici existente şi azi la Cocoş. Ea avea să fie târnosită de Rusalii, în 1916, având hramul Pogorârii Sfântului Duh.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE