De un timp, cîțiva tineri au deschis un restaurant sub fereastra mea. O terasă amenajată cu stil înconjoară o construcție care adăpostește, la rîndul ei, o altă sală de mese și bucătăria.
Design agreabil, binevenită vegetație, curat, lume spălată. De la bun început i-am simpatizat pe acești antreprenori. Vorbeau politicos, dovedeau bun gust și, mai ales, păreau deschiși către o bună relație cu vecinii. Totul s-a stricat, însă, cînd băieții și fetele de acolo și-au instalat boxele.
În timpul sezonului out-door, aproape în fiecare seară, muzica de pe terasă nu mă lasă să fac nimic în propria mea casă. Într-o seară, am fost pur și simplu nevoit să plec de acasă din cauza lor. O vecină de bloc mi-a mărturisit, la rîndul ei, că avea o mătușă în vizită și nu au putut sta de vorbă din cauza muzicii. Au ieșit și ele pe stradă. Pur și simplu, eram agresați sonor în propriile case. Uneori, boxele duduiau și cînd afară ploua sau de dimineață de la 10, cînd terasa nu era deschisă. Care cum deschidea localul, prima sa grijă era să simtă în plex muzica, abia apoi se apuca de spălat pahare, întins mese și preparat meniul. Cu proprietarii localului nu m-am putut înțelege. Pentru ei, apelul meu să dea muzica mai încet echivala cu apelul de a le închide restaurantul. Degeaba le-am explicat că nu vreau să închidă, vreau să dea muzica mai încet. Totuși, una e să închizi, alta e să dai mai încet. În mintea lor, terasă fără muzică tare nu se poate.
Am început un lung „război de uzură”, cu un singur obiectiv strategic: să dea muzica mai încet. Atît. Vi se pare puțin? Ei bine, la cît efort depun (memorii, audiențe, apeluri nenumărate la Poliție în toiul nopții etc)și la cîte instituții implic (Primărie, Poliția locală, Poliția „centrală”, etc) vă spun că este o treabă foarte dificilă să faci pe cineva să dea muzica mai încet. Dar nu despre ridicolul forțelor de ordine incapabile să protejeze cetățeanul vreau să vorbesc aici („Ce să facem domnule, nici nu vorbesc cu noi, ne dau datele firmei, noi facem procesul verabal de amendă și ei nici nu dau muzica mai încet să ne înțelegem, ne fac semn să scriem amenda mai repede, că nu ne putem auzi cu ei la cît de tare țin muzica” - îmi spune, frustrat, un polițist pe care l-am chemat de atît de multe ori într-o seară, că aproape ne împrietenisem) și nici despre nesimțirea inocentă, politicioasă, a unuia care nu înțelege de ce nu suporți muzica lui, care e frumoasă („Haideți, domnule, că nu sînt manele, vroiați manele?” – am fost la un moment dat întrebat de propietarii localului, de parcă genul muzical era problema mea). Nici despre gîndirea stranie a patronilor de sub fereastra mea, care echivalează succesul afacerii cu decibelii emiși. Le-am dat adesea exemplul altor terase din cartierul nostru care au succes comercial colosal și cînd treci prin dreptul lor nu se aude nimic. N-ai ce-i face unuia care e convins că poate face bani doar dacă muzica e tare. Ceea ce vreau să discut aici, căci mi se pare cu mult mai interesant pentru dumneavoastră decît speța mea, este atașamentul lumii de azi pentru volumul sonor.
Ne puteți urmări și pe Google News
Sigur că civilizația noastră produce din ce în ce mai multe gunoaie. Gunoiul sonor este o formă de gunoi. Precizez imediat, gunoiul sonor nu este o anumită muzică, ci o muzică care se ascultă atît de tare încît disturbă pe cineva care nu o ascultă. Gunoi sonor poate fi și a IX-a de Beethoven (probabil cea mai bună muzică scrisă voredată), dacă este ascultată la limita spargerii geamurilor, căci de la un punct încolo chiar și muzica cea mai bună devine zgomot agresiv. Cînd și de ce anume a ajuns să ne placă volumul asurzitor, mi-e greu să-mi dau seama. Sigur că progresul tehnologiilor audio a făcut posibilă acest nesfîrșit derapaj. În primele decenii ale veacului trecut încă, George Bernard Shaw spunea că, dacă ar mai avea o viață, și-ar dedica-o luptei cu oamenii care pun muzica tare. Cert este că, de la un moment dat încoace, o bună audiție muzicală a devenit sinonimă cu o audiție la volume aproape asurzitoare. Cînd mergi astăzi la o petrecere (pe terasa de lîngă dormitorul meu li se spune „evenimente”), a te bucura de muzică presupune un volum care despică cerul din boxe așezate în zigurate mai înalte decît un stat de om. De asemenea, cînd cineva vrea să demostreze calitățile unei instalații audio de care e mîndru, o dă tare de te izbește de pereții camerei. De ce? Este ca și cum calitatea sunetului emis de o instalație hifi se dovedește doar în decibeli asurzitori. Totuși, less is more...
Muzicienii știu bine că ceea ce era fortissimo în vremea lui Beethoven a devenit mezzoforte astăzi. Mijloacele de amplificare, care ating astăzi performanțe uluitoare, ne vor face să fim tot mai tari de urechi și să avem nevoie de tot mai mulți decibeli ca să putem înțelege ceva din muzică. Am, rapid, două explicații pentru această tristă evoluție. Prima, ține de context. Civilizația noastră este tot mai zgomotoasă, prin urmare muzica nu are încotro decît să se audă tot mai tare, dacă vrea să se audă. A doua ține de o anumită evoluție a omului modern. În fond, avem tot mai puține lucruri să ne spunem unii altora, așa că muzica este cu atît mai asurzitoare cu cît tăcerile noastre sînt mai adînci. Însă, cea mai cumplită consecință a acestui fenomen de asurzire prin volume tot mai ridicate este pierderea capacității noastre de mai auzi șoapta. Am surzit la susur, la murmur, la freamăt. Am pierdut, astfel, capacitatea de a percepe unul dintre cele mai bogate și mai subtile niveluri ale realității sonore din jurul nostru.
Vă mărturisesc că mă lupt pentru dreptul meu de a avea liniște în propria mea casă și cu convingerea că, dacă îi fac pe tinerii antreprenori care au deschis restauratul de lângă blocul meu să priceapă cît de binevenit și chiar bănos ar putea fi un volum redus al muzicii pe terasa lor, voi contribui la recuperarea prestigiului sunetelor de intensitate sonoră redusă. PS Știu că mulți bucureșteni și, probabil, locuitorii multor altor localități din România se confruntă cu problema aceasta. Va trebui să nu cedăm, căci dreptul la liniște în propria locuință este recunoscut ca un drept fundamental al omului, există decizii CEDO în acest sens, și nimeni, nici măcar Primăriile cu prostia lor probabil coruptă de a permite terase cu muzică în mijlocul zonelor rezidențiale, nu ne pot da afară din locuințele noastre. E drept, însă, ne pot mînca zilele...
Recomandările noastre
