Doi dintre cei 100 de oameni care au muncit fortat la reconstructia Perlei de pe malul Marii Negre povestesc cum Securitatea le-a distrus brutal visurile si tineretea.
Bucurestenii Mircea Niculaie si Bobia Gheorghe sunt printre ultimii supravietuitori dintre cei 100 de detinuti politic care au transformat, intr-un singur an, Cazinoul de pe malul Marii Negre din ruina intr-o bijuterie comunista.
Putini stiu de cei 100 de oameni care au luptat impotriva sistemului comunist si au fost trimisi la munca silnica in Constanta. Intre 1951 si 1952 au primit lopeti pe spinare, au muncit 18 ore pe zi si au mancat organe de animale, in locul in care, mai apoi, activistii de partid si-au dezmortit picioarele in ritm de orchestra.
Intre santinele si sarma ghimpata Era in vara anului 1951. O dogoreala placuta, izbita de valurile marii. Cazinoul statea cascat cu un hau in crestet, cu peretii gauriti ca un cuib de viespi in urma raidurilor aeriene din timpul razboiului. Cu cateva zile inainte venirii celor 100 de detinuti, ruinele au fost inconjurate cu un gard de sarma si santinele. Printre ei, tanarul de 17 ani Mircea Niculaie si Bobia Gheorghe, de 23.
„Golani” care au impartit manifeste anticomuniste si s-au razvratit impotriva partidului muncitoresc al lui Dej. „Toti eram detinuti politic. Sef de santier era unul Jojea, iar adjunct - inginerul Aurel Marasescu. Am fost 100, dar eu mai retin doar 60. Le-am trecut numele pe hartie”, povesteste Mircea Niculaie, Niki pentru prieteni, care a implinit anul acesta 73 de ani. Cu un an inainte de majorat, a primit patru ani de puscarie pentru ca a facut si a impartit manifeste anticomuniste. A stat o perioada la Jilava, apoi la Canal si, in cele din urma, la Cazinou. Vorbeste greu, aproape uscat. Trage dupa el o insuficienta respiratorie: un TBC netratat, capatat in puscarie.
In pat cu marea
„Prima data am fost zidar. Lucram intre 12 si 14 ore pe zi. Era distrus tot in cladirea aia. Nu mai erau nici usi, nici ferestre. Era o epava. Casa Radio arata brici”, isi aminteste bucuresteanul.
Inspre mare le-au facut paturile securistii, unde se auzea spuma clipocind cand era liniste dimineata. Singurul loc unde, „daca-ti ridicai ochii in tavan, nu cadea peste tine cerul”. In loc de pereti si geamuri erau doi stalpi. Greu de oprit apa si valurile. „Pe timp de furtuna eram leoarca”, tremura Niki. Se ridicau, isi storceau hainele si se ingramadeau a caldura. Frigul insa tot li s-a cuibarit in carne. Lui Niki i-au nenorocit plamanii, iar lui Bobia i-au faramat oasele.
„Ce, copii, v-ati speriat ca nu terminam?” Timp de un an, Bobia, Niki si ceilalti 98 au fost o familie. Impartiti pe echipe, fiecare isi facea treaba. Vidrighinescu si Nica erau cu instalatia electrica. Rusu si Caraman aveau echipe de stocatori, iar cazanele si caloriferele erau in grija lui Niki, a lui Cheteles, Iedu si Marinescu. Cel mai singuratic era Ion, tinichigiul, isi petrecea mare parte din timp pe acoperis. Iar Bobia era la zidarie.
„Niki era puiandru, doar 17 ani. Cel mai tanar dintre toti”, zambeste Bobia, care se apropie de 80 de ani.
Pentru ca majoritatea detinutilor nu erau de meserie, cand au aflat ca intr-un an trebuie dat la gata, s-au ingrijorat. „Seful era unul Preda. Cand a vazut ca ne uitam ca prostii, si-a pus mainile in sold si a ras: „Ce, copii, v-ati speriat ca nu terminam? Sa vedeti ce isprava o sa facem noi aici!”„, isi aminteste barbatul. „Si am facut, ca sa vezi”.
Dupa sute de ore de munca, injuraturi si lopeti pe spinare, la sfarsitul lui iulie 1952, cladirea a fost data la cheie celor trei colonei de Securitate insarcinati cu supravegherea lucrarilor: Albon, Cozmici si Craciun. Dupa aceea, au plecat la Poarta Alba.
„Sunt asa de multi securisti”
Pe o hartie galbena, 59 de nume stau insirate ca niste paie de chibrit in fata lui Niki. Lista incepe cu seful de santier, inginerul Jojea, si se termina cu Petea Iohan, stocator. La pozitia sapte e un zidar: Bobia Gheorghe, iar la 30, un instalator: Mircea Nicolae, sau Niki. „Nu, nu ii mai stiu pe ceilalti. S-or fi dus saracii, daca eu eram tanar pe-atunci, acuma traiesc”.
Cei doi fosti detinuti vorbesc destul de des la telefon. Ar merge la Cazinou, dar picioarele strivite de roabele canalului si viata din vene supta de miile de tone de pamant carat nu le dau voie sa se mai adune inca o data. Doar ca, de aceasta data, nu mai e gardul din sarma de zece metri si nici gardienii care sa-i trezeasca cu cozi de lopeti pe spinare. „O sa murim, si n-o sa stie nimeni ce am facut noi acolo”, ofteaza Bobia. „Dumnezeu stie daca o sa afle lumea de povestea noastra, ca sunt asa de multi securisti. Mata esti tanar, n-ai de unde sa stii”.
DESTIN Semne de la bocancul lui Ivanica si de la cozi de lopeti
Niki si Bobia au ajuns in puscarie pentru ca au impartit manifeste. Niki i-a facut pe liderii comunisti „pramatii si bagabonti” timp de patru ani, Bobia ii incuraja pe romani la rezistenta prin cuvinte patriotice. Pe fiecare in parte i-au luat din case securistii, cu panze negre la ochi, si i-au „rugat frumos la sectii”, timp de o luna, sa povesteasca si despre laptele supt de la mama. Apoi i-au cazat la Jilava.
„M-au batut de mi-au sarit capacele. Mi-au rupt ligamentele de la picior si mi-au strivit tibia cu plachiul de la bocanc”, se plange Bobia. Isi ridica pantalonul si lasa in lumina rece a camerei un picior mancat de vene sparte si rani cicatrizate. „asta e semn de la Ivanica. Mama lui de Ivanica”, si se opinteste, se apleaca scuzandu-se. „Trebuie sa pun soseta, sa nu trag frig, ca e vai de oase dupa aia”.
De partea cealalta, Niki rememoreaza acelasi scenariu, doar ca decorul era altfel. „Ne omorau in bataie. Ne legau de maini si de picioare si puneau o vergea la mijloc si ne bateau la talpi sau la palme pana spuneam tot. Si, daca nu, ne dadeau cu capul de pereti. Uite-asa”, si isi zdruncina ochii palizi sub sprancene stufoase a durere. „Ne tocau”.
Munceau la stapan Niki avea 17 ani cand a fost judecat, el si alti 18 tineri, Bobia - 23. Au facut amandoi mai multa puscarie decat au primit. Amandoi faceau parte din doua grupari subversive. Una in Bucuresti, cealalta in tara.
Dupa Securitate si cazarea in Jilava, au luat drumul Canalului. Niki a iesit din Jilava cu 38 de kilograme, Bobia il ajungea din urma. „La Canal am inceput sa muncim la descarcat vagoane. 20 de metri cubi de pamant in 12 ore, dupa care il nivelam. Nu-mi puteam desface palma, cat am stat acolo de putine ori mi-am intins degetele. Stiti cum e senzatia?”. Apoi isi deschide degetele uitandu-se parca pentru prima data la sistemul simplu de inchidere si deschidere al oaselor incarnate.
Au fost amandoi la munca, dar inca nu se stiau unul cu altul. Bobia a stat patru luni. „Sapam, caram pamant, incarcam sau descarcam vagoane. Munceam cat vroiau stapanii, pana cand ne bateau si ne loveau cu cozile de lopeti sau de matura”, povesteste barbatul. Razvratirea fata de sistemul comunist le-a facut viata amara celor doi detinuti pana la pensionare: au fost urmariti, refuzati la angajare si aratati cu degetul in uzinele in care, in cele din urma, au reusit sa-si gaseasca o slujba.