Subiectul care “tinde să o învie pe Elodia în curtea cazărmii”. “Revoluţia” locotenentului Alexandru Gheorghe, pe trotuarul stânga, Piaţa Universităţii.

Militarul care a protestat în uniformă, în Piaţa Universităţii, pe 23 ianuarie este aspru criticat de ofiţeri care au slujit în Armata Română. Locotenentul Alexandru Gheorghe de la Flotila 71 Aeriană Câmpia Turzii a venit în centrul Capitalei şi a făcut declaraţii de susţinere la adresa protestatarilor, la "Antena 3" afirmând că "s-a săturat de batjocura din această ţară".

Cu o zi înainte de sărbătoarea Marii Uniri, locotenentul de 27 de ani i-a îndemnat pe protestatarii strânşi în Piaţa Universităţii să nu aibă încredere în clasa politică şi să continue manifestaţiile, precizând că nu a venit să scandeze împotriva preşedintelui Traian Băsescu, pentru că acesta este comandantul suprem, însă "deasupra lui este poporul". Atunci, locotenentul a declarat, într-un interviu acordat pentru "Antena 3", că a fost inspirat să vina la protest de "gestul pe care l-a facut Raed Arafat", care a fost catalizatorul acţiunii lui, şi de faptul ca Armata este instituţia în care populaţia are cea mai mare incredere. Ca urmare a gestului său, în Piaţa “Alexandru Ioan Cuza”, din Craiova, la manifestările dedicate Unirii Principatelor Române, unii dintre cei prezenţi au scandat numele militarului Alexandru Gheorghe. Apoi, Antena 3  l-a invitat la emisiunea "Sinteza zilei", moderată de Mihai Gâdea. Gestul ofiţerului, pe care “Antenele”, au încercat să îl transforme într-un erou, i-au atras sancţiuni din partea Ministerului Apărării Naţionale care a dispus judecarea lui în Consiliul de Judecată al Ofiţerilor. Mai mult decât atât locotenentul a atras criticile ofiţerilor de carieră. Unul dintre aceştia, colonel în rezervă, pune punctual pe "I" în această poveste şi explică, într-o scrisoare deschisă, ce implicaţii poate avea pentru onoarea militară acest gest. EVZ vă prezintă punctul de vedere al colonelului, cu precizarea că intertitlurile aparţin redacţiei. "O insubordonare mica pentru o cauză  mare Sunt colonel în rezervă şi aş dori să îmi exprim un punct de vedere în dezbaterea publică privind gestul locotenentului de la Câmpia Turzii, cel care „a fost sau nu a fost” la Revoluţia din anul curent, loc de desfăşurare: trotuarul stânga, Piaţa Universităţii. Misiuni externe şi observator ONU Deşi invoc gradul meu, nu doresc sa intru în problematica pensiilor militare, pentru că aici am propriile supărări, poate nu la fel de mari ca ale altor colegi, dar oricum, ele există. Mai ales pentru cineva care a fost în câteva misiuni externe de observator ONU, şi nu numai, mai lungi sau mai scurte, care mi-au provocat, la recalculare, o oarecare scădere de venituri, nu foarte mare, dar neplăcută. Dar, vorba creştinului, să fie primite şi cele bune - şi am avut parte de ele - şi cele rele – care au venit neanunţate. Aş mai dori să precizez şi faptul că fac parte din „cealaltă asociaţie”  a militarilor în rezervă şi în retragere, ANCMRR, cea acuzată zgomotos de sindicatul domnului Dogaru că a „pactizat cu inamicul”. Nu din alte raţiuni sunt înscris aici, doar pentru faptul că aici sunt majoritatea celor alături de care am făcut o carieră şi cu care am rămas prieten. “Gesturile de insubordonare devin proteste civice” Discutând principii, cred că  numele meu nu este atât de important şi oricum în spatele lui nu se mai află nici o funcţie, nimic care să dea greutate unor aprecieri care sunt, pur şi simplu, personale. Şi la acest punct, permiteţi-mi să vă expun câteva gânduri, adunate după vizionarea unei emisiuni TV difuzate pe postul România TV şi intitulate, cum altfel, „Dezvăluiri despre ofiţerul protestatar”. În primul rând cred că discuţia „la pachet” a protestelor din Piaţa Universităţii şi din alte părţi, împreună cu gestul de frondă al locotenentului AG, nu creează decât confuzii. Se şterg graniţele dintre ceea ce există în interiorul unei instituţii ca Armata şi ceea ce se află dincolo de gardul cazărmii. Gesturile de insubordonare devin proteste civice. Părăsirea unităţii, a garnizoanei, fără aprobare, devine o „problemă de atitudine”. Totul poate fi relativizat, pentru că, nu-i aşa, militarul e şi el cetăţean. Şi, vorba domnului colonel Valeriu Pricină, invitat în această emisiune, nici mare lucru nu s-a întâmplat, nu au ţinut frânele la Sibiu, ofiţerul a continuat drumul până la Bucureşti.  “Marşul de televiziune” Aş mai invoca problema spectacolului media, a „mareşalului de televiziune” creat peste noapte de către posturile de ştiri. Nu ştiu cât de confortabil se simt cei chemaţi în studio, politicieni, analişti, când trebuie să comenteze gesturile de frondă ale unui tânăr de 27 de ani, întoarcerile la stânga împrejur în declaraţii, amănuntele picante („am dormit la un prieten”, „mă simt ca un Petrini pe stil nou”, „la colţul străzii e o maşină neagră”).  Ofiţerul furnizează aceste răspunsuri în scris, în exclusivitate. Prin mesajele sale, AG refuză opoziţiei dreptul de a mai lupta în plan politic („se rezolvă într-o luna de campanie şi alegeri supravegheate de armată”), oferind soluţii şi la alegerile comasate („buletin comun pentru republică şi monarhie”). Iar prin sprijinul primit din partea sindicatului militar i se asigură şi un eventual avocat „care va şti el ce să spună acolo” (la comisia de judecata – n.n.). Onoarea militară şi o „clacă” de cuvinte Cred că importantă e şi problema onoarei militare. Când e vorba de ţinut un discurs în faţa presei, este invocată onoarea. Locotenentul vorbeşte în numele tuturor celor nemulţumiţi. Când e singur cu comandantul („un general de pe acolo”, din nou vorba domnului Pricină), locotenentul e, însă, la „discuţii informale”, o „clacă” de cuvinte, nu şi le asumă pentru că nu e „o chestiune oficială”. Există astfel o onoare oficială bună de dat pe televiziuni şi o alta, de interior, mai de strânsură, gen eu va raportez ce-mi trece prin cap, dar să nu mă luaţi cumva în serios, pentru că sunt tânăr, pot greşi şi, oricum, nu o să recunosc ce am spus. "Să strige ei şi pentru el, ofiţerul având câteva reţineri: onoare, uniformă” Şi aş mai adăuga portul uniformei la această listă. Din câte îmi amintesc, chiar şi SCMDRR a avut la un moment dat, printre opţiuni, prezenţa la miting în uniformă. Şi au decis că nu e bine, că nu e tocmai oportun să mărşăluieşti prin Bucureşti în uniformă de colonel sau general, cu pancartă pe care să se afle chipul caricaturizat al celui care ţi-a semnat decretul de avansare. Dacă sindicatul celor în rezervă sau retragere s-a reţinut de la acest gest, locotenentul activ nu a avut nici o problemă. Fiind în uniformă nu a putut să strige „jos ...”, ca să nu se pună rău cu „actualul comandant suprem”, dar a fost „pentru” revendicările directe ale celor din Piaţa Universităţii. Să strige ei şi pentru el, ofiţerul având câteva reţineri: onoare, uniformă, câteva nopţi nedormite în aşteptarea momentului. "Gestul locotenentului riscă să-i aducă acestuia cel mult o trecere în rezervă” Pe timpul emisiunii la care am făcut trimitere, unul din invitaţi a făcut o referire la perioada de dinainte de anul 1989, când, am aflat tot de la domnul Pricină,  „Ceauşescu nu şi-a însuşit averile acestei ţări, ba din contră”. În acea perioadă, o „asemenea îndrăzneală” (cred ca domnul Săftoiu a avut această remarcă) ar fi fost un adevărat act de eroism. Ar fi costat chiar viaţa. Acum, gestul locotenentului riscă să-i aducă acestuia cel mult o trecere în rezervă, ca măsură ultimă pentru acţiunile sale. Dar poate să nu se ajungă nici aici pentru că domnia sa, AG, locotenent, „a spălat obrazul armatei”. Armată care, poate nu ştiaţi, trebuie să se solidarizeze în pieţele publice cu diferiţi participanţi la mitinguri şi proteste, poate, prin reprezentanţi, să contribuie la audienţele posturilor de televiziune, iar, la nevoie, poate face ordine în perioadele electorale prin care trece, din când în când, ţara. "Sunt poet, Doamnă, îmi daţi voie?” Aici ar fi, poate, de remarcat faptul că domnul locotenent este mângâiat pe creştet, desigur metaforic („sunt poet, Doamnă, îmi daţi voie?), pentru dizidenţa sa faţă de reglementările militare, tocmai de cel care, câteva decenii, a slujit cu pana, cuvântul, camera de filmat, probabil şi cu credinţă, o ideologie comunistă şi pe reprezentantul ei cel mai de frunte din Armată, generalul de istorică amintire Ilie Ceauşescu.  Poate au fost şi atunci astfel de gesturi (nemulţumiri, de exemplu, faţă de „filiera indirectă” prin care cei cu trecut muncitoresc deveneau mult mai uşor şi mai rapid ofiţeri), cine ştie, dar nu le-am aflat pentru că cei care puteau să le  cunoască şi, eventual, să-şi asume riscul popularizării lor, printre aceştia fiind şi domnul Pricină, nu au făcut-o. Atunci nu era cazul. "Nu poţi deveni exemplu civic încăcând regulile” Ar fi fost o poveste simplă, un fapt divers oarecare, acest gest de frondă al locotenentului. Dacă  el nu ar fi intrat în logica deformatoare a nevoii de „exemple civice”, de „modele”, de „conştiinţe publice”. Nu poţi deveni, însă, aşa ceva dacă încalci regulile propriului sistem. Dacă forţezi „un pic” regulamentul şi intri, de exemplu, fără bilet la spectacolul de pe scena din faţa Teatrului Naţional, vine plasatorul şi îţi spune că locul tău nu e acolo. Din păcate avem un subiect de presă  care tinde să o învie pe Elodia în curtea cazărmii de la Câmpia Turzii. Încercând să introducem în el toată seva stilistică de care suntem capabili, inclusiv eu, pentru a ţine cu sufletul la gură cititori, telespectatori sau câţiva gură cască din faţa punctului de control al unităţii. Când, în fond, aşa cum afirma unul din invitaţii la această emisiune, nu este vorba decât de „un om cinstit, onest, dar cu câteva scăpări privind informarea superiorilor şi respectarea regulamentelor”.           Cam atât,           Al dumneavoastră Gheorghe P., colonel în rezervă "