Practic, ca-ntr-o cursă de pariuri, fiecare încearcă să presupună cine a pierdut și cine a câștigat din situația curentă, considerând că vorbim despre o rivalitate, o competiție deschisă sau un joc de sumă nulă. Evident că abordarea este complet greșită și chiar ușor rizibilă și cinică, atunci când în spatele acestei campanii și a poziționărilor aferente se află vieți omenești.

 

Reacțiile reale ale actorilor sunt întotdeauna supuse unor nuanțări față de cele de natură declarativă, apărute public. Deja lucrurile se complică și turbulențele interne și perspectivele electorale operează un impact lesne de recunoscut la nivelul opțiunilor prezentate public. Este cazul Turciei și președintelui Erdogan, ieșit din alegeri locale mai puțin fructuoase la Istanbul, care are nevoie de un război, de flexarea mușchilor și de intervenția împotriva celor etichetați drept teroriști – susținând că nu e vorba despre combaterea kurzilor, ci despre PYD-YPG, unitățile de autoapărare.

 

Evident că e o greutate să explici de ce rezultatul intervenției nu este stabilizarea situației și primirea cu flori a turcilor de către populația locală din zona de siguranță pe care o introduce armata turcă și Armata Siriană Liberă, pro-turcă, în fâșia de 30 km la sud de granița turco-siriană și că, din contra, kurzii fug de aici, chiar dacă nu sunt membrii PYD. Rezultatul e discutabil și lesne de etichetat drept epurarea etnică, intenționată sau neintenționată, a kurzilor din regiune, la care putem adăuga schimbarea de populație prin reintroducerea turcomanilor și arabilor sunniți sirieni, prezentați ca foști localnici în regiune sau ca refugiați reveniți pe teritoriul sirian din taberele din Turcia.

 

Președintele american Donald Trump a fost relativ rezervat și a părut să manifeste inițial înțelegere pentru operațiunea lansată de către Președintele Erdogan(ca în cazul S400). Ulterior, când s-a confruntat cu reacția internă a instituțiilor statului american – care aveau alte evaluări și recomandau poziționări complet inverse – a trebuit să deschidă cutia sancțiunilor economice și refuzul de acordare a vizelor împotriva Turciei și oficialilor turci, și acestea reduse și secvențiale, după ce declarația de condamnare a operațiunii turce în Consiliul de Securitate al ONU a fost respinsă cu totul pentru a evita ca Turcia să fie trimisă în brațele Rusiei. E adevărat că, prin poziția adoptată, Donald Trump și-a antagonizat inclusiv republicani cunoscători ai temei, apropiați și susținători ai președintelui, care aveau poziții diferite pe tema aceasta – precum senatorul Lindsey Graham. În contextul procesului de destituire a lui Donald Trump, abordarea în cazul sirian pare un dezastru.

 

Totuși episodul, în loc să marcheze dependențele sau înfrângerile instituționale sau statale în fața Turciei Președintelui Erdogan, transmite câteva lecții învățate extrem de importante pentru realitatea contemporană. Și ele sunt relevante pentru cunoașterea lumii în care trăim și către ce ne îndreptăm. În materia relațiilor externe și politicilor internaționale, situate între idealism, principii, valori și pragmatism, realism, înțelegerea contextelor, politica de putere pe care se pedalează astăzi la nivel internațional, cu preeminența marilor actori în detrimentul lumii bazate pe reguli multilaterală, înclinația cade evident către realism și pragmatism, principiile și valorile fiind prezente pe spațiul motivațiilor și promovării pentru susținerea publică, dar intrând în subsidiar.

 

Din punctul de vedere al actorilor, Spania și Ungaria susțin operațiunea turcă, fiecare pe motivații proprii: Spania de abia a condamnat autorii referendumului ilegal din Catalonia, între 9 și 13 ani, și se pronunță împotriva separatismului – asta include, principial, și pe cel kurd din Turcia, pe care îl combate operațiunea lansată, în timp ce Ungaria o face tot principial, dar pe tema blocării migranților. SUA este ambiguă, între sancțiuni mai degrabă rămase la nivelul amenințărilor, sub presiunea Congresului și, pe de altă parte, cantonată în ambiguitatea sa constructivă pe realismul relației aliate din cadrul NATO. Tot la capitolul lecțiilor învățate, observăm că aliatul NATO are preeminență peste partenerii conjuncturali. Contează mai mult. De partea cealaltă, și Rusia este ambiguă. Deși aici trebuie coroborată poziția afirmată – să se retragă toate trupele –  cu acțiunile și pozițiile Damascului oficial. Asta în timp ce Franța, Marea Britanie, Germania și, în premieră, Polonia condamnă operațiunea.

 

Tot ca învățăminte, interesele existențiale ale Turciei primează în fața intereselor tactice/secvențiale americane legate de combaterea Daesh/Stat Islamic. În plus, Turcia anunță că-și asumă responsabilități regionale prin angajarea de trupe, acțiuni, investiții, lăsând soldații americani să revină acasă. Se adaugă asumarea principiilor și țintelor: lupta anti-teroristă, anti -DAESH. E adevărat, fără consultarea deplină a membrilor Coaliției anti-Dasesh și a aliaților din NATO înaintea lansării operațiunii.

 

Care sunt limitele acceptabile ale intervenției? Greu de spus, pentru că, din nou, se judecă în vieți omenești. Președintele Erdogan refuză armistițiul pentru că refuză „să stea la masă cu teroriștii” pentru un armistițiu sau un compromis iar, de partea cealaltă, poliția militară rusă (probabil și Companiile Militare private), „Armata siriană” – aducă sumă de iranieni ce alcătuiesc azi coloana vertebrală a trupelor lui Al Assad – milițiile șiite pro-iraniene și forțele Al Quds s-au plasat la limita celor 30 de km ai zonei tampon a Turciei, cu trupele ruse separând părțile pentru a evita confruntările. Însă toate acestea fără a bloca kurzii din zona ocupată, PYD/YPG din spatele liniilor rusești să intervină împotriva trupelor turce, protejându-le în spatele noii linii de demarcație și împiedicând un atac turc mai în adâncimea teritoriului sirian.

 

O complicație ce poate fi explozivă și se poate transforma oricând în război deschis în multiple puncte ale noului front. De aceea singura șansă nu e, nicidecum, Rusia și trupele sale – care pot doar să conserve situația și să evite agravarea ei – cât intervenția SUA ce poate negocia între părți cu mult mai mult succes. Nu întâmplător se află la Ankara vicepreședintele Pence, consilierul pe Securitate Națională și Secretarul de Stat Pompeo. Despre realismul unui acord astăzi, e greu de vorbit. Aș paria totuși că, până nu trec câteva valuri de confruntări și se mai epuizează din resursele părților, e greu de anticipat o dezescaladare.

Te-ar putea interesa și: