Sursa foto: Dreamstime.com Costurile unui calcul greșit al oricăreia dintre părți ar fi letale, iar riscurile nu fac altceva decât să crească.
Când două trenuri sunt pe cale să se ciocnească, operatorul macazului le mută pe șine diferite. Din nefericire, în geopolitică mecanicii sunt cei cărora le revine să evite coliziunea. În cazul Americii și Chinei, fiecare se îndoiește de capacitatea celeilalte de a conduce trenuri. Iar istoria nu prea ne oferă speranță că ciocnirea iminentă a două trenuri se va soluționa de la sine, scrie Edward Luce în Financial Times.
În ce-i privește pe Joe Biden și Xi Jinping - cei doi lideri mondiali care ar avea cel mai mult nevoie să se întâlnească față în față, dar n-au făcut-o de la învestirea lui Biden -, manevrele de evitare se remarcă prin absența lor, mai ales în cazul Taiwanului. Biden a propus reluarea dialogului strategic într-o formă sau alta. Orice schimb banal de opinii, ba chiar și o ceartă, ar fi preferabile actualei escaladări. Dar China nu e interesată. E necesar mai întâi ca SUA să renunțe la ceea ce ambasadorul chinez la Washington numește „dezinformare, informații false [și] minciuni” cu privire la afacerile interne ale Beijingului - în special referitor la Hong Kong și Xinjiang.
Cine poate sparge acest impas? Conform așa-zisei „capcane a lui Tucidide” teoretizate de Graham Allison, un hegemon în ascensiune se va ciocni în mod normal cu cel deja existent, pe traiectoria lui descendentă. Marea excepție a fost cedarea Regatului Unit în fața SUA [după al doilea război mondial - n.trad.], deși, chiar și atunci, au fost mai multe ocazii în care războiul a fost evitat la limită. Însă trecutul nu ne poate sfătui cum să evităm o ciocnire între doi giganți aflați în declin, căci se poate argumenta că astăzi atât SUA cât și China se află mai degrabă în această postură.
Ne puteți urmări și pe Google News
Declinul relativ al Americii este bine înțeles, nu în ultimul rând din cauza adâncilor ei clivaje politice. China, pe de altă parte, încă mai este văzută ca fiind pe o traiectorie de a domina planeta până în 2049 - aniversarea revoluției chineze, stabilită drept țintă de Xi. Dar dacă Xi - și consensul global care afirmă ascensiunea Chinei - sunt deja depășiți de evenimente? Șansele ca Beijingul să revină la ratele ridicate de creștere economică din primele două decenii ale acestui secol se reduc deja, în primul rând din cauza îmbătrânirii populației.
Pe lângă „capcana veniturilor medii” [imposibilitatea tranziției la o economie cu venituri ridicate din cauza creșterii costurilor și declinului competitivității - n.trad.] în care probabil se află China, Xi a mai adăugat și politica „zero Covid” [eradicarea pandemiei în loc de adaptarea la ea - n.trad.], care schilodește creșterea economică fără a avea vreun beneficiu epidemiologic palpabil. Dat fiind că vaccinurile Chinei sunt doar parțial eficiente, populația ei tot mai frustrată nu poate vedea vreun sfârșit al măsurilor de carantină. Astfel, pe lângă prognozata reducere a creșterii economice, putem adăuga o nouă problemă: semne de întrebare privind raționalitatea conducerii țării. N-am dat încă peste un expert în problematica Chinei care să considere că „zero Covid” e o politică inteligentă.
Și aici intervine Taiwanul. Xi a clarificat deja că vrea să rezolve statutul insulei în mandatul său, ceea ce înseamnă aducerea ei sub controlul Chinei în cursul următorilor câțiva ani. Și, din moment ce Xi vrea ca nimic să nu-i perturbe încoronarea pentru un al treilea mandat de conducător la congresul partidului din octombrie, acest lucru înseamnă că 2023 va fi cel mai probabil anul de pericol maxim. Biden nu prea se poate baza pe faptul că dificultățile lui Vladimir Putin din Ucraina vor descuraja China să intervină în Taiwan. De fapt, chinurile militare ale lui Putin ar putea chiar grăbi un atac al lui Xi, dat fiind că SUA învață acum din Ucraina că trebuie să doteze Taiwanul cu arme defensive mai bune.
Mai mult chiar, Xi va ține cont de calendarul politic al Americii. Ar putea considera că e mai puțin riscant să atace Taiwanul în mandatul lui Biden, decât să aștepte un președinte precum Mike Pompeo, Ron DeSantis ori Tom Cotton. Vorbele și faptele lui Biden nu sunt totdeauna în concordanță. Președintele a făcut de mai multe ori praf și pulbere așa-zisa ambiguitate strategică a SUA, declarând că ele vor apăra Taiwanul, doar pentru ca ulterior personalul Casei Albe să-i „clarifice” declarațiile. Însă acțiunile lui Biden în privința Ucrainei sugerează o reticență profundă de a risca un conflict militar cu Rusia. E probabil ca în practică aceeași precauție să i se aplice și Chinei.
Ceea ce se remarcă prin absență e orice inițiativă din partea lui Xi și Biden de a modifica scenariul actual. În mult așteptatul său discurs din mai referitor la China, secretarul de stat Antony Blinken a spus despre ea că e unica țară din lume care are deopotrivă „intenția” și „capacitatea” de a altera ordinea mondială. Multe țări ar adăuga și SUA pe aceeași listă. America respectă regulile pe care chiar ea le-a creat doar atunci când îi convine. Oricum ar fi, America și-a proclamat foarte clar diagnosticul pesimist în privința Chinei. În consecință, diplomația americană se preocupă mai mult de strângerea relațiilor cu vecinii Chinei decât de revenirea la dialog.
Este un curs periculos. Chiar și dacă Blinken are dreptate în privința intențiilor Chinei, cu atât mai importantă devine diplomația, iar nu invers. Costurile unui calcul greșit ar fi letale - iar riscurile nu fac altceva decât să crească. Videoconferința Xi-Biden de joi ar putea ajuta, dar nu poate substitui un dialog sino-american de rutină. După cum se exprima fostul premier australian Kevin Rudd, SUA și China sunt precum „doi vecini care sudează ceva într-un atelier improvizat, fără încălțăminte de protecție, cu scântei zburând în toate direcțiile [...] cabluri neizolate întinse pe podeaua umedă de beton. Oare ce ar putea să meargă prost?” (Traducere: Andrei Suba, RADOR)
Recomandările noastre
