Decizia istorică a lui Richard Nixon, în anii '70, de a normaliza relațiile Statelor Unite cu China comunistă a purtat germenii actualei crize, cea mai gravă până în prezent dintre Washington și Beijing?
Aceasta a sugerat șeful diplomației americane, Mike Pompeo, care a acuzat gigantul asiatic că nu și-a respectat promisiunile, evocând eșecul acestei strategii americane de deschidere cu Beijingul.
O analiză aplaudată de unii dar contestată de alți actori și specialiști ai acestor patru decenii de tensiuni sino-americane.
Chiar dacă toți recunosc că cele două superputeri au intrat acum într-o eră a concurenței strategice acerbe pentru supremația mondială, chiar într-un nou Război Rece.
Totul a început cu o călătorie secretă: cea a lui Henry Kissinger, în 1971, la Beijing, deschizând calea către sosirea, câteva luni mai târziu, în lumina reflectoarelor, a președintelui Richard Nixon, al cărui consilier era.
„Dar dialogul nu a avut ca rezultat schimbarea pe care președinte Nixon spera să o inducă Chinei”, a spus Mike Pompeo, înainte de a tranșa: „Vechea paradigmă a dialogului orb cu China pur și simplu nu funcționează”.
„Este eronat istoric să spunem că politica americană de deschidere față de China s-a bazat pe speranța naivă că Beijingul se va liberaliza politic”, a replicat Stapleton Roy, care a luat parte la negocierile sino-americane din 1970, înainte de a fi ambasador al Statelor Unite la Beijing, douăzeci de ani mai târziu.
Potrivit lui Stapleton Roy, duo-ul Nixon-Kissinger, „total pragmatic”, a dorit „să ne întărească poziția în Războiul Rece cu Uniunea Sovietică„ conducând la o „pană între cele două țări comuniste și, întâmplător, să obținem ajutor din China pentru a pune capăt războiului din Vietnam”.
„Obiectivul principal a fost îndeplinit decisiv, nu și al doilea”, a spus el.
Mira Rapp-Hooper, expertă la Council on Foreign Relations, subliniază că dezghețul sino-american nu a fost deloc ușor iar stabilirea relațiilor diplomatice, „foarte controversate”, nu va avea loc până în 1979, sub conducerea lui Jimmy Carter și lui Deng Xiaoping.
Până atunci, Washingtonul a recunoscut Taiwanul, un refugiu pentru naționaliștii chinezi, ca singura Republică Chineză, și rezistența încăpățânată în Congresul SUA a trebuit să fie depășită pentru a recunoaște Beijingul prin retrogradarea aliatului taiwanez.
Dar „diplomații nu au crezut niciodată că China , care la acea dată nu avea nimic dintr-o mare putere, avea să devină o democrație liberală”, a dat asigurări Mira Rapp-Hooper.
Reprimarea sângeroasă a manifestanților pro-democrație din Piața Tiananmen, în 1989, soldată cu câteva sute de morți, a deschis o primă fază dificilă. Statele Unite au impus sancțiuni Chinei.
Ajuns la Casa Albă în 1993, Bill Clinton vrea să condiționeze clauza „națiunii celei mai favorizate”, acordată Beijingului pentru a dezvolta comerț bilateral, de respectarea drepturilor omului.
„Relațiile erau extrem de încordate”, își amintește ambasadorul Roy, atunci aflat în post în capitala chineză. Dar președintele democrat a fost în final „capabil să depășească aceste obstacole și să îmbunătățească cooperarea”.
„Interesele economice au câștigat”, spune Mira Rapp-Hooper răspicat. „A existat un sentiment al creșterii inexorabile a puterii Chinei, care putea fi pozitivă pentru Statele Unite”, datorită unor mișcări de reformă, adaugă ea, recunoscând o anumită „naivitate” asupra anumitor aspecte.
Pentru că, între timp, cea mai populată țară din lume a început să se dezvolte sub impulsul deschiderii președintelui Deng Xiaoping către economia de piață.
Piața sa de peste un miliard de locuitori stârnește invidie, iar forța de muncă ieftină atrage investiții: globalizarea este în proces de înflorire, iar China își găsește locul deplin acolo, consacrat de intrarea sa în Organizația Mondială a Comerțului în 2001.
Exact ce denunță astăzi Trump și partizanii săi.
Occidentul „a permis renașterea unei economii chineze aflată în criză, pentru a vedea apoi China mușcând mâna internațională care a hrănit-o”, a lansat Mike Pompeo, într-un adevărat rechizitoriu împotriva Partidului Comunist Chinez, întruparea, în opinia sa, a țării rivale.
Momentul de cotitură a început de fapt cu criza financiară globală din 2008.
Pentru Mira Rapp-Hooper, „liderii chinezi au crezut că modelul democratic liberal american începe să se clatine și că Beijingul avea ocazia să se afirme ca o mare putere”, „fără a se preocupa de adaptarea practicilor sale economice sau regimul său la așteptările externe ”.
Această „schimbare structurală a naturii puterii chineze” a contribuit la aducerea relațiilor „la nivelurile lor cele mai de jos”, a spus ea, chiar dacă, de asemenea, criza este alimentată de activismul recent al administrației Trump, nerăbdătoare să își arate mușchii pe măsură ce se apropie alegerile prezidențiale din 3 noiembrie.
Aici, părerile sunt împărțite, unii observatori fiind de părere că liderul de la Casa Albă face tocmai ce administrațiile anterioare și cancelariile europene nu au făcut și nu fac: lupta cu gigantul Asiatic.
Rezultatul: o „spirală descendentă în aproape fiecare domeniu”, de la viitorul Hong Kongului, la drepturile musulmanilor uiguri din China, de la acuzațiile de spionaj industrial, la gestionarea pandemiei, de la situația tensionată din Marea Chinei de Sud, la război comercial.
„China a adoptat caracteristicile altor puteri în creștere, devenind mai arogantă și consolidând apărarea propriilor interese”, estimează și Stapleton Roy, care adaugă: „este o problemă pe care o bună diplomație o poate gestiona, fără amenințări sau fanfaronade”.