E vorba de faptul că pesediștii au reușit din nou să acapareze toată scena publică. Din rândurile lor sunt reprezentanții Puterii, Opoziția e tot de la ei, iar în unele conflicte, în care ar fi chiar culmea să te lupți tot singur, adversarii sunt din afara spectrului politic. Practic, în acest început de an, rolul Opoziției (parlamentare sau stradale) a fost doar de a susține din sală, cu meșteșugite încurajări pe cei care au ajuns în ring.

Dacă luăm pe rând principalele clinciuri pe care le are acum PSD, vedem clar cum nicăieri nu se confruntă cu partidele de Opoziție, PNL, USR, PLUS sau PMP. Cea mai vizibilă luptă se dă acum pe Ordonanța lui Tudorel Toader. Cine sunt adversarii cu vizibilitate în presă: asociații de procurori și judecători, procurorii din diverse Parchete din țară, părți din CSM! Pe plan politic, Florin Iordache, cu al său atac la Toader pe tema absenței consultărilor prealabile elaborării textului ordonanței, a fost și el mai vizibil decât toate declarațiile făcute de liderii din celelalte partide.

Marian Oprișan, printr-o luare de cuvânt la ultimul lor CExN și o declarație făcută pe holul Parlamentului, a devenit în ochii tuturor ”noul Pol al conspiraționiștilor”, luându-le fața lui Ponta, Tudose, Stănescu sau Țuțuianu. Pentru alte conflicte, ALDE, partenerul din coaliția de guvernare, ține loc de orice altă Opoziție parlamentară. Călin Popescu Tăriceanu combate taxa de 2% din Energie, a mediat la Comisie audierea lui Mugur Isărescu. Gesturile sale au născut imediat scenarii despre soarta alianței cu PSD și au stors vlaga din tastaturi mai mult decât discursurile adversarilor politici.

Până și pe tema alegerilor prezidențiale, ”ruptura” dintre ALDE și PSD pe tema candidatului unic este mai mediatizată decât cea a candidatului pentru această funcție pe care îl vor avea USR și PLUS. Practic singurele teme lăsate celorlalte partide sunt prezența UDMR în alianța de guvernare și alegerile din Moldova. Teme care nu par a motoriza milioane de votanți.

Spuneam că nu este prima oară când o coaliție de guvernare monopolizează scena publică, jucând simultan rolul Puterii și al Opoziției. După mine e o tactică, rostul ei fiind acela de a lăsa impresia că niciun alt partid de pe scena politică nu contează. De asemenea, această tactică nu permite Opoziției să își lanseze personaje credibile în arena politică, să le testeze anduranța în conflicte sau capacitatea de a convinge. În vederea alegerilor europarlamentare, strategia pare bună, pentru că, deși nu aduce noi voturi celor care o aplică, ea îi ține departe de urne pe nehotărâți sau pe cei care ar vota cu un anumit partid, dar nu îi dau șanse de reușită și atunci vor prefera să-și umple ziua de primăvară cu alte activități.

Dar, tot privind de pe margine scena politică, observăm că PSD îi permite unui singur personaj să le facă Opoziție, poate negăsind un înlocuitor și pentru el sau poate pentru că nu îi preocupă încă alegerile prezidențiale. Este vorba de Klaus Iohannis.

E drept, față de politicienii din partidele de dreapta, președintele are și ceva pârghii de a se lupta, în afară de postările pe Facebook sau declarațiile belicoase. Dar și aici lucrurile sunt uneori foarte bizare. Numește miniștrii propuși de PSD, după ce i s-a satisfăcut orgoliul prin schimbarea numelor, dar trimite Bugetul la Curtea Constituțională. Numește procurorii propuși de Toader, dar se plânge pe FB de ultima ordonanță.

Plus că, așa, ca o încheiere, adversarii PSD ar trebui să se roage să vină primăvara mai repede, nu pentru a merge mai mulți oameni la proteste, ci pentru a trece sezonul de ski și să aibă și ei un aliat prezent în București.