Să ne amintim din istorie, de pateticile, dar glorioasele războaie din antichitate în care militarii se luptau cel mai adesea corp la corp. Apariția armelor de foc a despărțit frontul, în secolul XVII, la cincizeci de metri. Oricum, muschetele nu trăgeau mai departe de 70-100 de metri. În WW1 distanța dintre fronturi era de circa 150-300 de metri în condițiile existenței carabinei de tip Mauser, cu încărcător și a mitralierei Maxim. În WW2 se poate spune că câmpul de bătălie a fost mobil, în condițiile coloanelor de blindate care intrau adânc în frontul inamic. Bătăliile se desfășurau în locurile alese de cel în defensivă, care organiza puncte de apărare. Stalingrad și Kursk, dar și El Alamein sunt exemple edificatoare.

În condițiile apariției unei aviații distrugătoare și a armelor reactive, fronturile s-au despărțit și mai mult. În ciudatul război iraniano-irakian, de exemplu, am fost martor la fața locului, marea bătălie de tancuri de la Al Quadisiya a durat două săptămâni. S-au făcut cu buldozerele dealuri artificiale, după care s-au ascuns miile de tancuri, la o distanță de trei kilometri între părțile beligerante. Trăgeau balistic unii în alții, fără nicio manevră, și se apărau de rarele atacuri aeriene. Am fost  acolo și m-am mirat.