O tăcere a naturii în cord vechi de capitală, o tăcere asumată care lasă drum deschis dialogului între sufletele adunate spre a trăi bucuria unei lansări de revistă. Revista Manifest românește.

Atunci, în mijlocul unor tineri inimoși, l-am întâlnit pe el. Ștefan. Ștefan Paraschiv, un român ce nu-și trăiește vârsta cât își tăinuiește anii simțămintelor profund unite cu România, cu neamul ei. Tinerii de la Revista Manifest Româneşte pregătesc un nou eveniment de ţinută pentru cultura noastră, prilejuit de lansarea unui nou număr al publicaţiei Manifest Româneşte. Marţi, 27 noiembrie, la sala Teatrelli din Piaţa Lahovari nr. 7, personalităţi precum Sorin Dumitrescu şi Radu Boroianu, dar şi numeroşi actori, scriitori, jurişti şi studenţi îl vor sărbători, cu aceeaşi ocazie, pe invitatul de onoare al evenimentului: maestrul Constantin Codrescu. Pentru a întâmpina acest praznic de spirit, am stat de vorbă cu Ştefan Paraschiv, redactorul-şef al revistei Manifest Româneşte.

 

– Irina Stroe: Cum se simte un tânăr al României în Anul centenar 2018? Atât din punct de vedere istoric, dar şi spiritual?

– Ştefan Paraschiv: Un tânăr oarecare nu se simte nicicum şi zău că are dreptate. Personal, am resimţit acest aşa-zis Centenar ca pe o umilinţă şi mă voi explica. Întâi, a fi sărbătorit Centenarul Marii Uniri ar fi însemnat refacerea României Mari. Anul 1918 înseamnă şi 27 martie, şi 28 noiembrie, nu numai 1 Decembrie. Altminteri, să nu-i spunem „100 de ani de la Marea Unire”, ci „100 de ani de la Unirea Transilvaniei”. România a fost dublu răstignită în aceşti 100 de ani: în 1940, când naţiunea română a fost din nou sfâşiată de barbari, şi după 1944, când a început marea diluare a spiritului naţional, ce continuă şi în zilele de astăzi. În ciuda martirajelor şi a mărturisirii naţiunii române în infernul comunist, Dumnezeu a îngăduit ca „omul nou” să se nască şi să fie printre noi. Este uimitoare înainte-vederea părintelui Justin şi a vlădicăi Bartolomeu, ei au pus diagnosticul chiar din temniţă, eu nu fac decât să constat.

Revenind. Sigur, ce am propus eu mai devreme, refacerea României Mari, ar fi însemnat jertfă şi e convingerea mea că trăim un cumul de blesteme: unul ar fi cel al conducătorilor trădaţi şi ucişi, celălalt, al românilor (români ca şi noi!), pe care i-am abandonat în 1940, 1944 şi după 1990. Până când românii din Estul Moldovei (aşa-zisa Basarabie) şi Nordul Moldovei (aşa-zisul Nord al Bucovinei) nu vor reveni în sânul naţiunii române, să nu sperăm că ne va fi bine, când fratele nostru e în grea încercare sub străin! În al doilea rând, autorităţile noastre ar fi putut măcar să se abţină de la a propaga acest slogan incalificabil: „România 100”!

Naţiunea română are 2000 de ani, statul naţional unitar (şi modern) s-a constituit la 1859. Sintagma corectă ar fi fost „România Mare (sau Întregită) 100”, dar frica de deşteptarea spiritului naţional e atât de îngrozitoare, încât aceia care ne conduc au ascultat de „băieţi de bine” şi au preferat să lase să se creadă că statul român, cu tot cu naţiunea pe care o reprezintă, a ieşit din spuma mării acum 100 de ani. Cum să nu mă simt umilit?

 

„Studenţimea a devenit o masă amorfă”

– Ştefan, povestește-ne cum a apărut sămânţa acestei reviste.

– Manifest Româneşte este moştenitoarea directă a generaţiei anilor ’20-’30, reprezentate de Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu şi atâţia alţii. Mă voi explica, pentru cei slabi de înger. În primul rând, noi mărturisim sincer, în fiecare număr, în cuvântul de bunvenit către cititori: scriem o publicaţie „ce slujeşte crezul naţionalist curat, respingem şi combatem atitudinile şi acţiunile îndreptate în mod ticălos asupra naţiunii române şi asupra credinţei creştine – asupra oricărei naţiuni şi asupra oricărei credinţe.” Ce înseamnă naţionalism? A-ţi iubi naţiunea, care este altceva decât poporul, altceva decât ţara/statul. O spune Eliade foarte limpede: „Naţionalismul trăieşte iubirea pentru eternitatea neamului şi mi se pare că nu este decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor!” Cu alte cuvinte, naţiunea este corpul etern şi spiritual al poporului.

– Şi totuşi, de ce aţi ales acest nume pentru revista voastră?

– O, am dezvoltat o întreagă teorie, pe care îmi permit să o expun cititorilor. Aveam nevoie de un mesaj, dar care să nu trimită cu ideea la manifestul ca document al comuniştilor, în care se făcea propagandă pentru o lume grotescă. Aşa că am ales, sfidând, verbul, care este cel mai propriu tinerilor nealteraţi de grozăviile de tot felul. Verbul nostru mărturiseşte: da, eu, cel care scrie în această revistă, manifest româneşte şi iubirea, şi credinţa, şi nădejdea. În altă ordine de idei, Manifest Româneşte este răspunsul la îndemnul uriaşului Ţuţea: „Români, la arme!” În revistă scriu cei care se împotrivesc din toţi rărunchii mediocrităţii, ignoranţei, ideologiilor comuniste şi comunizante. – Aţi întâlnit, fără îndoială, piedici… – Nu le-am întâlnit, am trecut drept prin ele! N-am avut timp să schimbăm amabilităţi cu ticăloşia, cu răul. Trebuie o mare tărie ca o concesie să nu devină un compromis. Slavă bunului Dumnezeu, noi o avem! De pildă, ultima păţanie a fost acum câteva zile, când tipografia care a scos primele trei numere a decis, chiar înainte ca revista să intre la tipar, să ne trimită la plimbare! Dintr-odată, banii noştri nu mai erau buni! Totuşi, trebuie să recunosc: cea mai mare amărăciune.

O altă piedică a fost lipsa de publicitate. Nu eu contez aici numaidecât, dar în revistă scriu tineri de toată isprava, care, pentru că nu sunt activiştii unor cauze „măreţe”, pentru că ei manifestă româneşte şi nu militează internaţionalist pentru cai verzi pe pereţi. N-are nicio importanţă, eu le mulţumesc şi mă ţin mândru alături de ei – sunt printre singurii care fac – au cu ce! – cultură în ţara asta.

Totuşi, trebuie să recunosc: cea mai mare amărăciune a noastră este faptul că studenţimea a devenit o masă amorfă. Bineînţeles, când statul şi privatul scot licenţiaţi la foc automat, nici nu e de mirare. Pe de altă parte, aşa-zisele organizaţii reprezentative sunt celule de partid în toată regula! Organizaţii de bază, cum se spunea până mai ieri! Au ştiut unde să lovească: în tineri!

 

Un manuscris inedit

– Irina Stroe: Dosarele de existenţă sunt o parte importantă a fiecărui număr al revistei Manifest Româneşte. Au fost omagiaţi, până acum, Adrian Păunescu, soţii Ileana şi Romulus Vulpescu, iar numărul al treilea-lea, dedicat României Mari, i-a reunit pe Ileana Vulpescu, Alexandru Surdu, Constantin Codrescu şi Nicolae Volonciu. Ce pregătiţi cititorilor acum?

– Va fi un nou regal, iar actorul principal va fi maestrul Constantin Codrescu, pe care îl socot pe drept cuvânt cel mai important artist în viaţă al teatrului românesc: actor, regizor, scenograf, profesor de artă dramatică şi director de teatre. În acest număr scriu, alături de noi, Ileana Vulpescu (despre studenţia anilor ’50), Radu Boroianu (o pledoarie pentru limba latină, prima instituţie a Europei), Sergiu Cioiu (despre Ovidiu Iuliu Moldovan), Loreta Popa (despre George Pruteanu) şi Andrei Păunescu (despre Constanţa Buzea).

„Mărgăritarele coroanei” sunt manuscrisul unui poem inedit al lui Romulus Vulpescu şi o fotografie a lui Ion Barbu din tinereţea berlineză, tot inedită. De asemenea, în cadrul evenimentului de lansare de pe 27 noiembrie de la Teatrelli, acad. Sorin Dumitrescu va prezenta discul de poezie Noduri şi semne de Nichita Stănescu – versurile unui mare poet recitate de actorul desăvârşit care este Constantin Codrescu. Îi aşteptăm pe tinerii de toate vârstele la această mare sărbătoare a spiritului!

 

Te-ar putea interesa și: