Guvernul României. Sursa foto: arhivă EVZ
Din cuprinsul articolului
Statul și firma privată sunt două entități diferite. Firmele private nu pot să existe în afara unui stat iar un stat trebuie să aibă o economie în care să activeze firme private.
Ce este statul? Ce este firma privată?
Statul, înainte de toate, este o convenție între cetățenii săi. Statul este caracterizat în general de un teritoriu, de granițe, are o constituție și legi de funcționare. Statul este subiect de drept internațional, își reprezintă cetățenii și are atributul de suveranitate. Statul reprezintă constituțional și juridic poporul și națiunea.
Firma privată este o entitate creată de un întreprinzător care consideră că poate activa pe o direcție unde poate performa, în producție, servicii sau alte domenii. Firmele private pot opera pe domenii unde există și forme de organizare de stat sau mixte, adică bazate pe un parteneriat public-privat.
Cei care au firme private se încadrează într-o noțiune de filosofie organizațională numită „stake holder”. Adică un „stake holder” este o persoană fizică sau o persoană juridică având un anumit interes într-o chestiune de dezvoltare, de nivel local, comunitar, național sau internațional.
De exemplu, dacă într-o localitate este un fond forestier, stake holders sunt cei care asigură materialul lemnos pentru construcții, pentru a fabrica mobilă dar și pentru a se exploata rațional pădurea pentru a asigura un mediu ambiant sănătos. Există și cei care protejează comunitatea de atacurile unor animale sălbatice care sunt în acea pădure. Oricare din acești stake holders interacționează printr-o convenție, iar acea convenție se numește statul care le asigură tuturor dezvoltarea.
Dacă un ONG de mediu spune că nu ai voie să culegi vreascurile uscate sau să tai copacii care nu mai îndeplinesc condițiile naturale de viață, riști ca un incediu provocat de auto-aprinderea lemnului putrezit să distrugă pădurea.
Exemplul Chinei: vrăbii vs. omizi
La un moment dat, comuniștii lui Mao au considerat că vrăbiile ciugulesc semințe de grâu și ar distruge hrana pentru populație. S-a luat decizia în 1958, să fie lichidate vrăbiile. Evident, a fost cea mai proastă decizie, fiindcă au apărut omizile și larvele care au distrus copacii și plantele cultivate. De ce nu le văzuse nimeni până atunci? Pentru că se hrăneau vrăbiile cu ele, nu doar cu semințe de grâu. Iată că dacă distrugi o piesă din ecosistem, provoci o criză în lanț.
Care este diferența dintre stat și firma privată?
Și în stat și în firma privată există oameni. În stat, există oameni care pot munci, există bătrâni, copii, există persoane care au nevoie de sprijin. În firmele private și în general în companii, inclusiv de stat există oameni care pot munci un număr de ore, primesc venituri, plătesc taxe și impozite. Banii lor merg în plata celor care le asigură ordinea publică, sănătatea, reprezentarea, siguranța națională, siguranța granițeor și îi pot apăra în caz de agresiune.
Când statul este în criză, se spune că activele sale trebuie administrate așa cum ai conduce o firmă privată. Este o eroare, pentru că firma privată funcționează cu oameni care muncesc și pe baza unui profit. Adică se ia o materie primă, se prelucrează, se vinde produsul finit. Banii rezultați plătesc facturile, salariile și ce rămâne, se numește profit. Profitul este folosit pentru formarea noilor angajați pentru investiții, premiere sau se plasează la o bancă să genereze dobândă.
Când firma nu merge, ea se închide. Statul nu poți să îl închizi asemeni unui magazin pe motiv că nu mai poți să aduci marfă fiindcă nu mai ai bani sau pentru că nu mai cumpără nimeni de la tine.
Firma privată consideră că își plătește contribuțiile la stat sau solicită derogări de la stat, apoi își cere insolvența sau falimentul, își concediază angajații.
Statul nu poate să își concedieze cetățenii. Nu le poate spune „nu mai sunt bani, căutați-vă alt stat!”. Statul trebuie să nu își înstrăineze activele pentru că aceste active îi mențin stabilitatea. Statul poate să investească luând credite sau tipărind masă monetară. Creditele sunt acordate pe baza garantării cu active. Masa monetară poate genera inflație, dar o dată generate active prin acești bani tipăriți, plusvaloarea acestor active duce la echilibrarea bugetului: banii tipăriți produc bani reali.
România s-a făcut România Mare în vremuri de criză
În 1913-1914, Regatul României avea o economie stabilă. De exemplu, un dolar american valora 5 lei iar leul românesc era la paritate cu francul elvețian, francul francez. O liră sterlină valora circa 25.2 lei. În 1919, francul francez, francul elvețian ajunseseră 13-15 lei, lira sterlină ajunsese la 66 lei, dolarul ajunsese 206 lei. Prețul unei pâini a crescut de la un sfert de leu în 1914, la 1,05 lei.
România a cunoscut aceste transformări dramatice pentru că a trecut prin război, s-a împrumutat pentru arme, a plătit despăgubiri uriașe în perioada mai -noiembrie 1918 către Puterile Centrale, a cunoscut ocupație militară, cu excepția Moldovei din decembrie 1916 până în noiembrie 1918.
România având această situație economică gravă a susținut românii din Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia. Dacă liderii de atunci ar fi gândit așa cum se spune astăzi, „ca la o firmă privată”, Unirea nu s-ar mai fi făcut. Oana Gheorghiu sau Ilie Bolojan ar fi spus „nu sunt bani”?
România la 1947 -1952, ajunsese în pragul falimentului
În 1947, România a fost obligată la plata unor despăgubiri de război de 300 milioane dolari către URSS la nivelul anului 1938. În 1938, un dolar american valora 100, 33 lei la nivel BNR. În 1947, dolarul american ajunsese să valoreze 149,61 lei. Evident, pe piața neagră, dolarul se vindea mult mai scump.
În 1952, Vasile Luka și Ana Pauker au luat o decizie care practic ar fi dus România în faliment. Pur și simplu, au dorit să elimine puterea financiară a foștilor proprietari de active naționalizate în 1948. 20 lei dinaintea stabilizării valorau 1 leu stabilizat. Practic, 100 lei înainte de stabilizare valorau 5 lei. Cei ce aveau sume mari de bani în case de bani sau conturi nu au putut schimba decât o mică parte din acei bani, restul banilor ieșind din economie. Ulterior, în mai 1952, grupul Ana Pauker sau grupul moscovit a fost înlăturat de către Gheorghiu Dej, fiind acuzat de subminarea economiei naționale.
Măsura lui Vasile Luca și a Anei Pauker de a distruge masa monetară seamănă cu măsura lui Ilie Bolojan și a Oanei Gheorghiu de a vinde activele de stat pentru a aduce bani la buget. Adică, iei active generatoare de buget care pot aduce bani în viitor, de dragul unor sume mici sub ceea ce ar fi generat aceste active dacă ar fi rămas în portofoliul statului.
Banii obținuți din aceste viitoare vânzări de active sunt cu mult mai puțini decât dacă acele active ar fi rămas în patrimoniul statului român.
Soluția jurnalistului Dan Andronic: „Să distrugi o companie de stat profitabilă, care îți asigură securitatea națională este trădare economică”
Jurnalistul Dan Andronic a dat exemplu Franța și Germania care nu vând active de stat în vremuri de criză ci aduc active în patrimoniul statului. Într-un articol-apel, jurnalistul și istoricul Dan Andronic cere să nu mai fim afectați de „Complexul Înaltei Porți”:
„Acesta este modelul. Se aplică la nivel macro, la energie, petrol și bănci, și la nivel micro, la siguranța infrastructurii. Să distrugi o companie de stat profitabilă, care îți asigură securitatea națională, doar ca să faci loc unei entități străine, nu mai este o eroare de management. Este trădare economică (...)
A venit timpul să terminăm cu complexul de inferioritate. Complexul Înaltei Porți. Dacă statul a știut să facă din Hidroelectrica cel mai de succes business din regiune, atunci trebuie să știe să își apere și restul activelor. Ceea ce funcționează, ceea ce produce profit pentru statul român și ne garantează securitatea, fie ea energetică, financiară sau fizică, nu se vinde și nu se sabotează.
Haideți să nu mai fim slugă la casă mare! E timpul să fim și noi băieți deștepți în țara noastră. Măcar în ceasul al doisprezecelea”.
