Orientul Mijlociu este un câmp de luptă deschis oricărui scenariu.
În Libia, Egiptul și Emiratele Arabe Unite lovesc în forțele islamiste care câștigă teren pe zi ce trece, cucerind un obiectiv strategic, aeroportul din capitala Tripoli. În Fâșia Gaza, Israelul toacă mărunt o grupare islamistă tot mai izolată și care își joacă prin tiruri de rachete lansate haotic ultima carte de supraviețuire. La nord, frontul sirian arată ca un puzzle completat greșit și din care nimeni nu mai înțelege nimic și până și serviciile secrete occidentale se dau peste cap în a-și identifica bruma de rebeli de încredere pe care să îi înarmeze.
La est se află iadul dezlănțuit. Profitând de haosul din Siria, Statul Islamic, gruparea jihadistă care a răsturnat până și „punctele de referință” ale organizației al-Qaida, a cucerit aproape 40 la sută din suprafața Irakului și circa un sfert din cea a Siriei. Irakul a revenit astfel pe agenda președintelui Barack Obama tocmai când acesta voia să încheie un al doilea război început de predecesorul său, pe cel din Afganistan. Calculele pe hârtie ale strategilor de la Washington devin cifre irelevante în terenul tot mai însângerat, la doar câțiva ani după valul de revolte populare care ar fi trebuit să aducă democrația peste Orientul Mijlociu.
America și-a pus prea multă încredere în tinerele democrații din regiune pe care ea însăși le-a moșit, direct sau indirect. Aici este principala greșeală a administrației Obama iar declarațiile recente făcute de președintele american sugerează o optică dovedită între timp eronată. Irakul se poate apăra și singur, spunea Obama, deși pe frontul irakian trupele guvernamentale fugeau de rupeau pământul din fața islamiștilor, abandonând până și tancuri în mâinile lor.
Moartea lui James Foley a schimbat discursul la Washington. Pe holurile Casei Albe se discută acum despre un front irakian și sirian la pachet, ceea ce înseamnă raiduri aeriene și în ograda lui Bashar al-Assad, opțiune respinsă virulent până acum de americani de teamă să nu inflameze opinia publică, încă sensibilă la dezbaterile despre implicarea în războaiele altora. Chiar și așa, reacția Americii pare anemică în comparație cu viteza de expansiune a Statului Islamic. Poate dacă dosarul sirian ar fi fost abordat cu mai mult aplomb de la bun început, situația din Orientul Mijlociu ar fi fost diferită astăzi.
Rațiunile pentru care administrația Obama răspunde cu jumătate de măsură sunt strict politice. Un președinte care și-a început mandatul cu retragerea din Irak și vrea să și-l încheie cu cea din Afganistan acceptă cu greu opțiunea armelor pe aceleași fronturi pe care le credea securizate. Istoria nu ascultă însă de calculele strategilor iar evoluțiile din Orientul Mijlociu o demonstrează. America ar fi avut prioritățile sale, precum dosarul iranian și stabilizarea Egiptului, mult mai greu din punct de vedere geostrategic, dar în regiune nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării.
America trebuie să revină în regiune chiar dacă raidurile aeriene și, eventual, trupe la sol nu dau bine în marketingul politic. Statul Islamic lovește, în primul rând, la granițele NATO iar puterea de contaminare este uriașă. Nu întâmplător, la câteva mii de kilometri distanță, în nordul Nigeriei, un alt focar de islamism scăpat de sub control, liderul grupării jihadiste Boko Haram a proclamat și el un califat, după modelul lui Abu Bakr al-Bagdadi. Mii de tineri musulmani europeni sunt atrași de mirajul jihadului absolut practicat de Statul Islamic iar perspectiva întoarcerii lor în țările occidentale dă fiori serviciilor secrete. În Afganistan, talibanii își conservă energia pentru momentul post-2014 iar în nordul Africii islamiștii împing valuri de imigranți ilegali spre Europa. Dacă America eșuează însă în Irak, războiul plin pe care strategii de la Washington vor acum să-l evite nu va mai fi o opțiune, ci un imperativ.
Recomandările noastre
