Fără a lua în seamă nuanța, aproape întreaga presă a dat buzna să proclame decretarea stării de urgență. Se înțelege de la sine că nu putem vorbi de starea de urgență pînă cînd decretul nu e publicat în Monitorul Oficial.

Articolul 114, aliniatul 4 din Constituție, care dă președintelui prerogativa decretării stării de urgență, ca și a stării de asediu, își găsește concretizarea în Legea nr. 453 din 1 noiembrie 2004 pentru aprobarea OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență publicată în Monitorul Oficial din 21 ianuarie 1999. Momentul de inițiere și adoptare a OUG trimite indiscutabil la unul dintre cele mai grave evenimente postdecembriste:

Documentul a fost adoptat în noaptea de 21 spre 22 ianuarie 1999 sub spaima produsă de înaintarea spre București a batalioanelor de mineri conduse de Miron Cozma. Barajele de jandarmi de la Costești sînt date peste cap pe 21 ianuarie 1999 la prînz, nu numai pentru că ortacii aveau prin profesie o organizare aproape militară, dar și pentru că Ministerul de Interne, condus pînă pe 22 ianuarie 1999, de Gavrilă Dejeu, a fost incapabil de luarea măsurilor necesare.

Ordonanța a fost inutilă în ce privește înaintarea minerilor. A fost oprită doar prin ceea ce s-a numit Pacea de la Cozia, un acord între Guvern și Mineri semnat din partea Puterii de premierul Radu Vasile.

La 1 noiembrie 2004, cu o întîrziere de 5 ani, așadar și după căderea regimului CDR, Parlamentul a luat în discuție OUG din 1999, care a devenit Legea nr. 453 din 1 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial din 12 noiembrie 2004. Deși în linii mari, Legea urmează OUG din ianuarie 1999, totuși, pentru înțelegerea a ce înseamnă starea de urgență pentru cetățenii României e obligatoriu să ne raportăm la Legea din 1 noiembrie 2004.

Asta și pentru că dezbătută și votată într-o atmosferă calmă, Legea cuprinde unele diferențe față de OUG.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE