Şi totuşi, Gheorghe Drăghici chiar aşa arată. În ceea ce-l priveşte, timpul pare a fi stat în loc. La capătul unei poveşti de viaţă uluitoare, aveam să înţeleg şi de ce a reuşit să câştige până acum bătălia cu timpul. „Sportul, flăcău. El e secretul”, mi-a dezvăluit veteranul Gheorghe Drăghici, unul dintre cei mai mari jucători de oină ai tuturor timpurilor. Un sport vechi de 700 de ani, promovat de comunişti şi lăsat după ’90, în moarte clinică.

 

Pe nea Drăghici l-am întâlnit într-o zi morocănoasă la intrarea dinspre gura de metrou din Parcul Crângaşi. Mă aştepta, rezemat de portiera unui Opel bătrân, dar la fel de în formă, ca el. „Dacă nu era telefonul dumitale, tot pe aici prin împrejurimi mă găseai. Cu diferenţa că nu eram la volan ci pe şaua biclei”, îmi face şmechereşte cu ochiul în timp ce demarează în trombă cu destinaţia micul său apartament din măruntaiele Crângaşului. Blocurile fug de noi, undeva spre în spate, iar motorul toarce leneş. Interlocutorul meu îşi deapănă în continuare firul poveştii. „Sportul e secretul formei în care mă aflu. Dimineaţă, de pe la un 11 până pe la 13.00, sunt cu rolele în parc. Dau ture întregi până când storci tricoul de pe mine.

Seara, mă găseşti tot aici. Cu mâinile pe ghidonul bicicletei. Mai joc o ţurca mică de cartier cu flăcăii în parcarea blocului. În rest, genoflexiuni, flotări, joggingul de dimineaţă şi multe, foarte multe ore de bazin, înotul aflându-se printre pasiunile mele în materie de sport. Nu prima”, ţine să mă asigure, între două manevre din volan şi o apăsare pe pedala acceleraţiei. Când ajungem la destinaţie, aflu şi care e prima lui pasiune: oina, sportul naţional pe care românul de astăzi a preferat să îl facă uitat undeva într-un colţ de memorie, în zdrenţe sărăcăcioase de Cenuşăreasă.

Prin Olteniţa, ca Napoleon la Austerlitz

„Eram un ţânc când am îmbrăcat pentru prima oară echipamentul de jucător de oină. Să tot fi avut 8, poate 9 ani. Jucam la pitici, la Avântul Curcani, una dintre cele mai vechi echipe din România, singura, de altfel, din provincie (Olteniţa, jud. Călăraşi) care şi-a adjudecat trofeul de campioană naţională. S-a întâmplat în ’57, pe vremea când aveam doar 12 ani şi ajunsesem deja la seniori. Ţin minte că, în ziua în care am fost desemnat campion cu cei de la Curcani, m-am plimbat prin sat cu medalia de aur la gât, ţanţoş de ziceai că sunt Napoleon după ce a câştigat bătălia de la Austerlitz”, îmi povesteşte. Şi iarăşi se pune pe râs. Unul zdravăn, de bunic mucalit, pus mai tot timpul pe şotii.

 

„Gata. Vă ajunge un titlu! Tu vii la noi, tov. Drăghici”

Partida pe care călărășenii de la Avântul Curcani au jucato în 1957 în compania celor de la Dinamo, cărora au şi reuşit să le fure atunci trofeul de campioni de sub nas, a fost primul pas pe care Drăghici l-a făcut spre sportul de performanţă. „Ţin minte că la finalul partidei, un oficial de-al lor a venit înfipt la mine şi mi-a zis: „Gata, tovarăşe! Dumneata vei juca la noi. La 18 ani, te facem soldat şi Dinamo scrie pe tine”. Aşa a fost. Numai că, până să ajung în curtea lor, le-am mai dat o dată peste nas, anul următor, în ’58, când le-am dat, în semifinale, o mamă de bătaie soră cu moartea, tot din postura jucătorului legitimat la Curcani. Am jucat atunci finala cu Ştiinta Bucuresti, dar ne-au retras titlul. A fost pur şi simplu anulat de Federaţia de la Bucureşti a acelor timpuri. Probabil, tupeul oltenilor i-a scos din sărite pe dinamovişti care au spus: „Gata, bă, până aici. Vă ajunge un titlu!”, continuă nea Drăghici firul poveştii.

Pe vremea comuniştilor, oina trăia şi respira odată cu românul. După ‘90 a fost lăsată să moară. La 18 ani, profeţia „oficialului” de la Dinamo s-a adeverit, iar Gheorghe Drăghici s-a trezit peste noapte „tovarăşul soldat”. „Trebuie să ştii că, pe vremea aceea, ce era mai bun ajungea la Dinamo. Nu vorbim doar de oină, ci şi de fotbal, volei, handbal, mă rog, tot ce în- semna sport. Dinamo era echipa Ministerului de Interne şi avea privilegiul, chiar înaintea Stelei, de a aduna din toată ţara tot ce era mai de soi. Cum erai bun, cum hop aterizai la ei! Nici nu prea aveai cum să-i fentezi că intrai în Armată şi te luau cu japca. Aşa a fost şi cu mine”, îmi zice în timp ce îmi pune dinainte o ceaşcă cu cafea aburindă. „Trebuie să ştii că, prin anii , 70, exista o adevărată propagandă comunistă în ceea ce priveşte oina. Se scriau pagini întregi, se publicau statistici. Nu ştiu dacă Ceauşescu îl voia neapărat sport naţional, dar cu certitudine oina trăia şi respira odată cu românul. Şi ăsta e un merit al comuniştilor. Voiau ceva doar al nostru. Şi trebuia s-o ştie întreaga lume. Pentru că era al nostru. Doar al nostru!”, îmi mărturiseşte interlocutorul meu.

În loc de sportiv la Dinamo, paznic la Poarta Albă

Despre episodul încorporare în trupele MI, nea Drăghici nu prea vorbeşte cu largheţe. „Pe undeva, pe acolo pe unde se făcea distribuirea soldaţilor, a fost unu’ atunci, un colonel, care nu ştiu ce mama lui a vrut să facă, taman atunci când s-a nimerit să fiu chemat eu la cătănie, de a zis într-o zi „Gata, bă, nu mai pleacă nimeni. Nici la Steaua, nici la Dinamo! Ce mă-sa pe gheaţă. Vă duceţi unde vă trimit io şi gata. Dacă vor ăia să vă ia, vă ia de acolo!”. Aşa se face că am ajuns la Poarta Albă. Tovarăşul Drăghici era soldat în faţa plutonului cu ditamai mitraliera de gât. Băi, nu glumesc! Eram soldat la Poarta Albă. Faimoasa Poartă Albă, iar asta spune destul despre ce a însemnat pentru mine armata”, îşi aminteşte, iar sprâncenele i se frâng dintr-o dată într-o cută de spaimă.

Când am ieşit de la Poarta Albă, ziceai că am reactor la fund

„După o săptămână la Poarta Albă, îmi luasem adio de la Dinamo şi cariera în oină. „Tovarăşe, îmi ziceam, paznic la bulău scrie pe tine doi ani de aici încolo. Ei, şi, într-o dimineaţă, când eram la masă, intră unu’ cât casa de se face umbră în popotă. Se uită la noi şi zice „Care eşti, bă, soldat Drăghici?” Am îngheţat. Fracţiuni de secundă, până m-am ridicat, alb ca varul în picioare, m-am tot chinuit să găsesc un răspuns la întrebarea „ce dracu am mai făcut?”. Într-un final, colonelul s-a uitat la mine şi mi-a zis răstit. „Îţi strângi catrafusele, predai tot şi pleci imediat la Bucureşti”. Doamne, ce a fost pe capul meu până am ieşit pe poarta închisorii. Mă uitam ba în stânga, ba în dreapta şi mă rugam să nu vină vreunul la mine şi să îmi spună: „hai, mă, ce dracu? Am glumit. Hai înapoi!”. Când am trecut de poartă, am zbughit-o ca din puşcă de ziceai că am reactor la fund. Nici mama dracilor nu mă mai aducea înapoi”, îşi termină tirada într-un hohot de râs.

 

„Era să mă împuşte Leana că i-a apărut poza din Argentina neretuşată în Scânteia”

Generalul Martiş nu a uitat „palma” dată de Drăghici la sfârşitul partidei din ’78. S-a revanşat câţiva ani mai târziu, când CPB-ul lui nea Drăghici a fost în sfârşit îngenuncheat. „Mi-a promis încă de atunci când ne-am văzut la marginea terenului că mi-o va plăti. „Bă, iau tot ce-i mai bun în ţară şi vă bat de vă sună apa în cap”. S-a ţinut de cuvânt. A strâns o echipă unu şi unu. Noi eram deja bătrâni. Prin , 80, ne-a spulberat, iar din acel moment a început hegemonia Dinamo”, îşi aminteşte Gheorghe Drăghici.

Amintirile sale despre epoca de aur a oinei, sportul pe care, la vârsta de 72 de ani, îl vede în zdrenţe de Cenuşăreasă, făcând antecameră – pe nedrept – în sportul românesc, nu se opresc aici. „Oficial, eram angajatul Tipografiei Scânteia. Dădeam BT-ul final pe ziar. Nici o fotografie nu intra în ziar fără să treacă înainte pe la retuşare. Era cineva care se ocupa special de asta; de retuşuri, adică. Na, trebuia să dea bine şi coana Leana şi to’arăşu în poze. Ei, şi unu din ăia care se ocupau de aşa ceva, şi-a dat ok-ul pe o fotografie, dacă ţin bine minte, cu Leana şi Nicu pe undeva prin Argentina, în vizită de lucru. Eu, la rându-mi, dacă ăla a zis că e totul bine, am zis şi eu că e bine şi am dat drumul ziarului. A doua zi, tunete şi fulgere. Telefoane, ţipete, urlete. Sunase Leana că ieşise urât în poză. Era naşpa rău şi eu eram fiert că pe mine cădea măgăreaţa. Am crezut că mă împuşcă tovarăşa. M-a chemat la ea şi am scăpat cu chiu cu vai de abia după ce a recunoscut ăla că e vina lui şi că nu a retuşat cum trebuie poza”, îmi povesteşte pe un ton mucalit.

Două trofee cu Dinamo. „Rămâi antrenor în locul meu!”

Doi ani de zile, stema clubului din Ştefan Cel Mare a stat lipită de pieptul lui Gheorghe Drăghici. A câştigat două titluri consecutive de campion naţional cu Dinamo, apoi, după propriile-i spuse, „a spălat putina”. „Nu mai eram soldat. Terminasem armata şi nu mă mai puteau obliga să semnez cu ei. Îmi făcusem treaba cu prisosinţă. Le adusesem din nou, după trei ani de secetă, titlu pe masă. Când s-a încheiat competiţia, a venit la mine fostul antrenor de atunci al alb-roșiilor, o legendă vie a oinei, Buftea Ioan, fost cântăreţ de operă pe vremuri. S-a uitat fix în ochii mei şi mi-a zis: „Te rog mult, puştiule, rămâi. Ai calităţi. Vei veni în urma mea şi îmi vei lua locul”. I-am replicat privindu-l la rândul meu în ochii lui de bătrân de 70 şi ceva de ani: „Dom, profesor, rămân, dar doar dacă mă angajaţi civil. Nu vreau militar!”. N-a fost de acord, aşa că a doua zi am semnat transferul la CPB, echipa Combinatului Poligrafic Bucureşti, alături de care aveam să cunosc adevărata faimă. 12 titluri consecutive de campion naţional şi renumele de cel mai bun jucător din competiţie.

Nah, că tot v-am bătut!”

În toată perioada cât a jucat în tricoul celor de la CPB, Drăghici a avut tot timpul aţintite în ceafă privirile dinamoviştilor. „Ţin minte, prin 78-79, că, la finala pe care CPB-ul o juca, la Slobozia, împotriva celor de la Dinamo, că întreaga pistă de atletism era înţesată cu miliţieni. Din trei în trei metri, vedeai uniforma albastră a celor din MI. Şeful MI de atunci, generalul Luigi Martiş (comandant al Comandamentului Trupelor de Securitate – actuala Jandarmerie – din cadrul Ministerului Afacerilor Interne între anii 1975-1984, n. red.), era şi el prezent la meci. M-am dus la el şi i-am zis: „Tovarăşe general, nu mai suntem pe vremea lui Hitler. Ce dracu, dom’ne. Zici că suntem deţinuţi”. Mi-a replicat imediat: „Du-te, bă, de aici şi nu mă învăţa tu pe mine sistem de organizare”.

Am făcut cum mi-a spus deşi ştiam că în realitate voiau să pună presiune pe noi, să ne intimideze şi să câştige meciul. Am plecat de lângă el şi i-am bătut în teren măr de nu mai ştiau cum îi cheamă. La sfârşit nu m-am abţinut să nu-i fac în sâc: Nah, că tot v-am bătut cu toată securitatea voastră!”.

Baseball-ul, doar „un ţânc cu muci la gură pe lângă oină”

Unul din sporturile cele mai îndrăgite în SUA, baseball-ul, este considerat de mulţi mult deasupra oinei. Ba, chiar precursor al acesteia. Când aude aşa ceva, sprâncenele lui nea Drăghici se ridică mânioase. „Prostii. Jocul de oină este atestat documentar prima oară la 1364, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă. Mă îndoiesc foarte serios că pe vremea aia indienii din America jucau aşa ceva.

Pe continentul american, jocul de baseball a apărut mult mai târziu, odată cu venirea primilor europeni. Nu m-ar mira să aflu că doi, trei românaşi de-ai noştri, colonizatori ai Americii au venit cu bâte şi mingii de oină şi au încins o miuţă sub nasul băştinaşilor. Ei, şi s-a găsit pesemne unul deştept care a zis „Stai, nene, că e de bine. Facem sport naţional. Şi au făcut. Campionatul de baseball e cel mai iubit şi urmărit din lume. Nimeni nu spune că se trage direct din oina românească”, oftează nea Drăghici cu năduf.

„Asta e, am avut şi noi un sport rege, doar al nostru. Ne-am bătut joc de el şi i-am pus cruce. Americanii l-au fardat, l-au îmbrăcat în ţoale noi şi au pus reflectoarele pe el. L-au transformat în regele regilor deşi baseballul e doar un ţânc cu muci la gură pe lângă oină”, mai adaugă, trist, cel care a fost unul dintre cei mai buni şi apreciaţi mijlocaşi din istoria oinei.

 

După comunişti, potopul!

După 1990, când s-a pus cruce comunismului în România, oina a intrat încet, încet într-un con de umbră. O perioadă lungă de timp chiar, până spre anul 2012, când au început să apară primele timide încercări de redresare a acestui sport, oina a dispărut cu totul. Există multe voci care spun că Ceauşescu a orchestrat o adevărată propagandă pentru a transforma acest joc, cu o vechime de aproape 700 de ani, în sportul tradiţional românesc.

De altfel, ziarele perioadei comuniste erau pline de rubrici cu referiri directe la desfăşurarea campionatului de oină, prilej de mândrie naţională. Astăzi există mai multe competiţii. Cea mai importantă e „Cupa Regelui”, urmată îndeaproape de campionatul naţional (seniori şi juniori), Cupa satelor sau cea a Federaţiei. Se încearcă, modest, resuscitarea oinei. Un sport aflat în moarte clinică de mai bine de 25 de ani.