Încă mai auzea sirena salvării care îl smulsese din ghearele morții și diagnosticul nemilos, rostit fără rezerve, pe marginea patului – fără transplant o mai duci maxim 6 luni. N-a înțeles niciodată de unde venea siguranța asta și certitudinea vieții măsurate în luni, zile, ceasuri.

 Sună cinic, dar, inconștient își dorea ca fiecare om ce-i părea sănătos să moară și să-i cedeze lui organul mult așteptat. Și-ar fi dorit ca o femeie să fie donatoarea; nu-și explica de ce. Pur și simplu. Nu știa nici măcar dacă acest lucru era medical posibil, dar spera că o femeie va fi cea care îi va reda viața.

Fusese un copil bolnăvicios de cănd se știa. Veșnic avea medicamente de luat, analize de făcut, contraindicații și restricții. Halatele albe îi dădeau o senzație de siguranță și confort.

Se credea puternic și nimic nu-l mai putea speria. În general, teama slăbește dacă e obligată să se repete. La fel și durerea.

După fiecare suferință își relua viața flămând și însetat, trăind-o prin toți porii, cu inconștiența și nepăsarea omului care nu mai are nimic de pierdut. Înconjurat de lume, se izola în mijlocul ei, privind-o cu o detașare disprețuitoare. Nepăsător la viitorul lui social, nu iubea și nu ura pe nimeni.

- De data asta ai îmbulinat-o !

- Hai, doctore, că nu mă mai sperii.

- De fapt, îmi doresc să te sperii. Ai funia în jurul gâtului. Îmi e de ajuns să suflu și cazi în gol.

Cu o sobrietate impusă și studiată, doctorul a început să îi vorbească despre necesitatea transplantului. Toată viața lui simțise că moartea îl urmărise, îl invita, îi spunea hai!, își pregătea prietenii și familia. Deseori visa că sfârșitul lui era atât de previzibil și de așteptat că nimeni nu mai avea tresăriri sau regrete.

Ce se schimbase acum? De ce doctorul părea că nu are soluții? Nu voia să recunoască dar era zdrobit, veștejit, pierdut. O rămășiță de om sfidând moartea, un suflet istovit ce nu se lăsa îngropat.

- Doctore, vreau să trăiesc! ochii lui implorau cu umilință și lacrimi. Am 43 de ani, la naiba. Să moară alții!

- Am mai vorbit despre asta. Lista de așteptare e lungă. Sunt multe rotițe de uns ca să poți urca.

Răspunsul ăsta îi oferea neliniște și teamă, îi chinuia carnea și îi fierbea sângele. Până la urmă, totul în viață e de vânzare: aș dori un kilogram de ficat și 500 de grame de rinichi, vă rog. Reduceri faceți ?

- Nici nu se pune problema, doctore. Doar mă cunoști. Sunt om de cuvânt. Tu fă ce știi, vei fi mulțumit.

Doctorul era îndrăzneț și cinic, dar avea principii :

- Mulțumirea mea vine dacă restul lumii e mulțumită. Eu mă satur cu puțin, dar alții au gura mare și flămândă.

Au urmat săptămâni de aș tep tare, disperare, panică, speranță, resemnare și din nou speranță. Incapabil să mai părăsească patul de spital, fusese uitat și abandonat. Doar singurătatea și halatele albe îi mai țineau de urât.

Maică-sa îl vizitase de trei ori în patru săptămâni. Nechemată și nedorită, era totusi utilă – cineva trebuia să plătească tot deranjul. 35.000 de euro nu creșteau pe marginea drumului, iar ea avea și dispunea. Când era lume în jur, afișa o nefericire misterioasă, vorbind puțin și întrebându- se retoric cu ce a supărat viața de i-a dat un copil veșnic bolnav.

La ultima vizită nu-și vorbise aproape deloc. Cu un ton sec și amar îi ceruse banii, ca s-o scape mai repede de povara de a se suporta reciproc :

- Profesorul vrea 35.000 euro pentru el. Îi pui într-o carte de literatură, vezi că îi plac scriitorii ruși. Înainte, nu după.

Răceala dintre ei era mai dezolantă ca o dragoste neîmpărtășită.

- Mamă, tu m-ai iubit vreodată ?

- Ce întrebare e asta?

- Una firească. Poate nu mai ai ocazia să îmi răspunzi. Spune-mi acum.

- Desigur, i-a răspuns cu o groaznică nepăsare.

Desigur,... jignitor și dureros nu era cuvântul, ci sensul ce i-l atribuise. Cu cât o privea mai mult, cu atât o ghicea mai puțin.

- De Ana știi ceva, mamă ?

- Nimic. Se mărită.

Desigur și nimic au fost de ajuns. Nu mai putea suporta. Râuri de mânie posomorâtă și domoală îi udau obrajii și perna.

- Du-te mamă. Vreau să fiu singur. Nu uita de bani.

Au urmat alte zece zile de căutări, așteptări, rugăciuni, promisiuni și jurăminte, făcute unui Dumnezeu ce părea crunt și nemilos. Simțea cum moare încet și rece. Abia mai putea face câțiva pași. Părea un cadavru care și-a deschis sicriul și a ieșit să adulmece mirosul vieții pierdute.

Norocul i-a întins, însă, brațele cum întânzi un fir de iarbă unei furnici împovărate ce nu poate coborî de pe un cub de zahăr din pricina greutății.

- Mamă, au găsit. În trei ore fac transplantul. Cartea, banii, nu uita. Te iubesc.

Era calm, purificat, palid, dar încă frumos și puternic. Deși trăise puțin, o făcuse intens, iar viața îi lăsase o imensă moștenire de amintiri.

- Ești gata, băiete?

- Nu cred.

- Hai să mergem.

Nimic nu suprimă timpul mai bine ca o anestezie generală; opt ore trec într-o clipire nervoasă și te trezești plin de întrebări și incertitudini.

- Cum e tinere să te întorci de dincolo ? Ne-ai dat ceva emoții! Domnul profesor e supărat pe tine. Una vorbim și alta facem ?

Nu putea să articuleze nimic. Simțea o durere care îi strângea gura și își mișca ochii întrebător la oamenii din jurul patului. Ce naiba făcuse greșit? O fi uitat mama de bani? Părea imposibil. Avea multe defecte, dar asta nu era posibil.

Ce se întâmplase ?

45.000 de euro pentru un transplant i se părea o sumă rezonabilă. În Franța ar fi costat-o de cinci ori mai mult. S-a dus personal să scoată banii din bancă și i-a împărțit conform indicațiilor primite de la secretara profesorului. Uitase de carte și s-a întors în ultimul moment. Greu mai găsești o librărie în zilele noastre, ori sunt închise, ori desființate.

- Ceva de Dostoievki aveți? Sau Tolstoi?

- Avem Idiotul de Dostoievki, e 24,95 lei și Război și pace la 49,95 de lei.

- Dați-mi Dostoievki, că e mai ieftin.

A luat cartea, gândindu-se cum să lipească banii înăuntru fără îi vadă cineva. S-a chinuit să scobească paginile, iar la sfârșit a legat-o cu o panglică îngustă de cadouri ca să-i țină coperțile închise. A bătut timid la ușa profesorului și a cerut secretarei permisiunea de a lăsa niște documente.

- Domnul profesor nu a sosit încă, le puteți lăsa la mine.

- Sunteți sigură? A întrebat neîncrezătoare.

- Da. Intră în operație în 30 de minute. Numai bine, le vede înainte.

Părea complice tonul secretarei și, cum nu avea de ales, i-a dat cartea frumos legată, fără alte explicații. Anticamera era plină de oameni.

- E o carte. Idiotul? Ați spus documente.

- Știți dumneavostră... am înțeles că domnului profesor îi place literatura rusă.

În ziua aia profesorul avusese foarte multe pe cap. Curtea de Conturi nu-i da pace, primise o adresă de la parchet care cerea o grămadă de contracte și informații, un cârd de pacienți îl aștepta la ușă, telefonul suna neîncetat și avea un transplant de făcut.

A intrat nervos în cabinet, ascultând- o fără chef pe secretara care încerca să îi facă un rezumat al persoanelor care îl căutaseră.

- V-a lăsat cineva o carte.

- Idiotul ? Serios? De când primești tu așa ceva pentru mine ? Și legat cu o fundă! Ce glumă proastă.

Secretara tremura. Profesorul a apucat cartea cu scârbă și a aruncato la picioarele femeii de serviciu care se chinuia să curețe o baltă de cafea fără să deranjeze.

- Poftim, e pentru tine. Idiotul pentru o idioată !