Mobilul nu poate fi ascuns, de aceea, vi-l destăinui. La copleşitoarea expoziţie Centenarul Rodin de la Grand Palais, care astăzi se închide, se află, printre alte minunăţii create de specia aparte de zei căreia îi aparţine Rodin (dar şi contemporanii lui, un „Somn” al Uriaşului (Le Sommeil – 1889-1894) şi un „Somn” al lui Brâncuşi (1904). Unul lângă altul. Ca o subtilă şi parşivă comparaţie (Rodin termina lucrarea în 1894 – dar o începuse în anul în care Eminescu se coboară în „somnul” cel de moarte”…iată, aşadar, pe ce se bazează toate coincidenţele umbroase ale lumii – iar Brâncuşi o realizează 10 ani mai târziu, în atelierul Maestrului). Amândouă piesele scot din substanţa gâlgâindă parcă a marmurei câte un cap adolescentin, stând pe o parte, surprins în timpul somnului. Aplecându-ne mai atent asupra lor, ne simţim obligaţi să facem câteva constatări.

Rodin „descrie” o femeie de o frumuseţe rară, cu un chip angelic destins, cald şi moale (imaginaţi-vă, dar fiţi siguri, că doar artiştii nepământeni sunt în stare să scoată din marmura compactă, rece şi dură aceste senzaţii, pe care să le facă mănunchi şi să ni le arunce în obrazul ochiului!). E atâta calm, e atâta graţie, e atâta naturaleţe (şlefuirea materialului rămâne magică!) în atitudinea acestei femei tinere, surprinsă într-o torpoare adâncă, lilială, încât, privind-o cu atenţie, aproape că chiar ţi se împăienjenesc ochii şi eşti gata „să pui şi io capu’ jos, zece minute, vă rog, atât… şi după aia, sunt ca nou!”.

La Brâncuşi, în schimb, pare a fi capul unui Adonis (ciudat! fiindcă se ştie că „omul nostru din Hobiţa” a fost preocupat mult mai mult de modelele feminine!), o ipostază „adonisiacă” ceva mai abrazivă (şlefuirea atentă şi răbdătoare a materialului avea să devină mai târziu magia personală a lui Brâncuşi!), un efeb cu trăsături cvasi-antice – nas puternic, buze mari, bărbia hotărâtă – obosit, un pic încruntat, parcă ar avea un vis urât (dacă ne-am „juca” un pic, am zice că-i un Sburător cu probleme de zbor!). 

Aşadar, insistenţa subliminală din catalogul expoziţiei, deranjant aluzivă, cum că Brâncuşi îl copiază (în această lucrare, să ne înţelegem!) pe Rodin, măcar ca temă, cade într-un soi dacă nu de inenarabilă maliţie, măcar într-o eroare de comportament (extrasă din cunoscutele rezerve de trufie naţională ale francezilor!). E drept însă că tot autorii catalogului îşi recuză tentaţia de aroganţă, amintind celebra constatare a românului, cum că a ales să părăsească atelierul lui Rodin – şi odată cu el, şi stilul! – fiindcă „la umbra marilor arbori nu poate creşte nimic”. „Somnul” lui Brâncuşi este pasul pe care-l face artistul nostru către colaborarea cu Demiurgul, singura entitate care-l poate înzestra cu geniu. Amintiţi-vă doar „La Muse endormie”, esenţa perfecţiunii somnului rodinian, şi, după aceea, convocaţi- i la o şedinţă pe autorii textului din catalog. Ori tema „Sărutului” (aflat şi el acolo, în ambele variante: Rodin (1881-1882) şi Brâncuşi (1923- 1925)!). NOTĂ: Inedit! Blocul de marmură de Carrara din care a „ieşit” „Le Baiser” a fost tăiat de Jean Turcan, „practicien”!

Prin urmare, nu mă pot opri să constat, în fiecare clipă, maniacal aproape (ca nu cumva să uit acest uriaş privilegiu: de a-mi putea încă aminti!), că, dacă seminţia umană este zămislită, în general, fix în clipa de extaz a domnului Adam cu doamna Eva, noi, românii, suntem – nici nu se putea altminteri – o naţie ceva mai aparte. Mai specială. Mai distinctă. Mai cu moţ, cum ne place nouă să ne alintăm. Din Paris, cu drag, Alice!

Te-ar putea interesa și: