Criza datoriilor suverane, Grexitul şi bail-out-ul Greciei (subiect încă neîncheiat definitiv), creşterea economică infimă şi stagnarea, perspectiva unei noi crize economice dată de preţul petrolului şi încetinirea Chinei, deflaţia, peste care au venit radicalizarea electoratului şi creşterea partidelor anti-sistem, naţionaliste, xenofobe, populiste, islamofobe, valurile de imigranţi, războaiele de falie din vecinătate, ameninţarea Rusiei la adresa coeziunii europene şi euroatlantice şi la adresa securităţii statelor europene de jur împrejur, terorismul extern din Regiunea Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord, terorismul intern şi inamicul din cetate, toate ameninţă coeziunea şi stabilitatea Europei.

La Bruxelles, printre bombe şi ameninţări teroriste am văzut tot mai mult o migrare a deciziei şi responsabilităţii comunitare spre interguvernamentalism, deci o preeminenţă a individualismului naţional şi regional tradus în provocarea Brexitului, a ieşirii Marii Britanii din UE, dar şi a separatismelor individualist- egoiste ale Cataluniei sau Padaniei, pe lângă cele de altă natură, vezi separatismul proeuropean al Scoţiei, care poate reveni. Mai mult, leadershipul de la Bruxelles pare tot mai depăşit şi expresia cea mai vizibilă a fost cea a responsabilului pentru politică externă, securitate şi apărare, doamna Mogherini, izbucnind în plâns, cuprinsă de emoţie, lângă ministrul de Externe iordanian. Tot respectul şi deferenţa faţă de o doamnă, care e posibil să fi avut şi pierderi personale în atacul de la Bruxelles, dar efectul şi impactul gestului e unul care nu dă deloc încredere că afacerile europene pe acest domeniu sunt pe mâini bune şi calificate. În plus, vechea dezbatere a raportului de putere între statele naţionale şi Bruxelles a izbucnit şi mai puternic. Avem tot mai des pusă sub semnul întrebării legitimitatea democratică şi „puterea celor nealeşi”, cu referire la membrii Comisiei Europene şi ai puterii europene, cărora li se contrapune puterea legitimă şi votată la nivel naţional, a unor guverne tot mai presate de partidele naţionaliste şi anti-sistem de peste tot, care reclamă lipsa de instrumente, preluarea acestora la nivel supranaţional, la Bruxelles şi la nivelul corporaţiilor transnaţionale. Un discurs care a început să prindă din ce în ce mai mult.

Cineva spunea că la vremuri excepţionale trebuie măsuri excepţionale. Istoria UE a înregistrat un fel de moţiune la adresa Comisiei Prodi, pe teme de corupţie. De această dată, lipsa de credibilitate şi chestionarea tot mai des a legitimităţii şi profesionalismului Comisiei, a capacităţii sale de a soluţiona marile probleme europene reale, ar putea reclama răspunsuri excepţionale. Şi asta s-ar traduce printr-o nevoie de împrospătare a leadershipului european, care să catalizeze din nou încrederea naţiunilor şi a cetăţenilor europeni, deci, o remaniere sau o demisie a Comisiei Juncker. Şi când vorbim de remaniere, şi preşedintele Comisiei ar trebui să facă locul unui lider european mai tânăr şi mai puternic politic, cu capacitate de a genera proiecte şi de a conduce credibil politicile europene în noile condiţii.

Ştiu că nu e simplu ca un asemenea pas să fie făcut. Ştim cât a însemnat, în timp şi forţă de negociere, crearea Comisiei Junker, şi, deci, cât timp ar reclama un asemenea interimat, până la numirea unei noi Comisii, la mijloc de mandat. Totuşi trebuie ca realitatea să guverneze acţiunea politică, iar realitatea este că Executivul european are nevoie de o resetare substanţială, de o nouă relansare şi vot de încredere pentru a putea, la rândul său, să genereze încredere reînnoită în proiectul european şi, de ce nu, speranţă. La nivel naţional asemenea gesturi sunt naturale şi obligatorii, dacă situaţia era cea curentă la nivelul UE. Astăzi Comisia însăşi are nevoie de un asemenea pas.