”A supraveghea și a pedepsi”, cartea lui Michel Foucault, apărută în 1975 se vrea și este, un document care vorbește despre întemeierea spațiului de recluziune.

Secolul XVII este un moment de cotitură al vieții sociale prin apariția închisorii, dar mai ales prin nașterea unui nou mod prin care se exercită puterea. Fiindcă a acredita ideea că oamenii pot fi întotdeauna supravegheați, este prin ea însăși o formă prin care cetățenii sunt privați de libertate și de cea mai elementară intimitate. Începând de atunci, membrilor societății li se inoculează că orice formă de nesupunere în fața deciziilor conducătorilor înseamnă un derapaj de la lege.

Însă, dacă refuzi să asumi că asupra ta se poate exercita puterea discreționara a Statului, asta înseamnă că exprimi, în fapt, un exercițiu de afirmare al propriilor libertăți. Ceeace este, nu-i așa, extrem de periculos. Din secolul XVII și până acum, toate regimurile politice și au dorit o relație de putere cu proprii cetățeni. Și-au dorit, mai precis, să dispună de capacitatea de a fixa „populației” obligații și reguli care să le întărească și să le asigure mai departe, puterea. Și au dorit, tot timpul, ca oamenii să-i asculte, considerându-i superiori și să le accepte, fără crâcnire dominația.

Citind sau recitind această carte și raportând-o la ce trăim azi, devine tot mai evident că trăim, (unii dintre noi, conștient iar alții nepăsători), cu toții în ceeace sociologii au numit ”societatea disciplinară”. Privind mai atent România, fapt întristător, totuși, putem afirma că pașii acestor ”conducători” au fost vizibil mai degrabă spre revenireacătre secolul XVII , decât mersul înainte, alături de marile democrații ale Lumii, spre respectarea și grija față de Drepturile Omului.

Merită, deci, să ne amintim puțin cum arăta secolul XVII. În 2008 apărea la editura ”Compania” cartea lui G.I. Ionescu-Gion, ”Nicolae P. Mavrogheni, o poznă a firii”.

Nicolae Mavrogheni, citim în prezentarea cărții, a fost domnitor al Țării Românești între 1786 - 1790. Într-un un peisaj al dezolării pitoreşti, al trîndăviei metafizice şi al voluptăţilor întristate, acest personaj cu totul aparte avea să se ivească în Bucureştii lui 1786 şi să se convertească treptat în erou legendar.

Labirinticul şi dionisiacul Mavrogheni, fiu de pescar, avea să-şi pornească aventurosul său destin de pirat al Mediteranei, priceput fiind în ale armelor şi prădăciunilor de tot felul. Păcatele cine ştie cui strămoş ispăşea Mavrogheni, - spun cronicile -, căci boala aceasta de care suferea, nebunia, bîzdîcul, hachiţele lui, se spunea de către scriitorii din vechime că este cu voia Celui de Sus, o ispăşire a cine ştie căror vini; aşa că cei apucaţi aveau o simptomatologie dintre cele mai bizare: mîncau zid, cînd rîdeau, cînd plîngeau, se topeau pe picioare, doreau totul şi nu doreau nimic sau, tot după spusele lui Miron Costin, erau „frenetici, adică bîiguiţi la fire“.

Îi plăcea să facă inspecții deghizat, ca să vadă cum trăiește poporul. Tot pentru a lua „pulsul” poporului, a pus să fie ridicat un foișor la Oborul Nou, unde mergea în fiecare duminică. La fiecare răspântie a ordonat să se înalțe țepe, ca să știe hoții și criminalii că nu-i de glumit cu vodă Mavrogheni.

Se îmbrăca în costum de marinar turc, cu genunchii goi și cu turban pe cap și mergea prin oraș cu o trăsură trasă de doi cerbi. Ca să-și bată joc de boieri, a dat calului său demnitatea de clucer (dregător ce se ocupa cu aprovizionarea curții domnești).

Nu scrie nicăieri dacă a fost inspirat de Caligula, care-și făcuse calul senator”. Mavrogheni, mai spun cronicile vremii, era un maniac conştient, pornit spre cruzime şi sălbatice schingiuiri atît prin firea lui, cît şi prin aducătura împrejurărilor; un halucinat bizar care, în căldurile vedeniilor, sălta totdeauna spre mari, colosale şi deci imposibile fapte, dar căzu totdeauna în năzdrăvănii din cauza dezechilibrării facultăţilor sale.

Prin urmare, maniac contextual, fantast iremediabil şi exaltat dotat cu apetit pentru marile realizări, Mavrogheni se erijează în înfăptuiri nătîngi şi fără noimă, spre marea „crucire“ a poporului. Chiar dacă nu ne place, trebuie să recunoaștem că am avut, din timpuri străvechi, în rândurile conducătorilor noștri, picurată în cantități mai mici sau mai mari, tendința de a supraveghea și a pedepsi, în aplauzele și în strigătele de aprobare ale poporului.

Astfel, mă întreb de ce o bună parte a concetățenilor a sărit în sus de bucurie la decretarea stării de urgență, cerând intempestiv ieșirea armatei pe străzi, sau au aplaudat îmensele abuzuri cu cătușe și amenzi ale ”eroilor din linia întâi” - polițiștii. De ce oare nimeni n-a protestat în fața ”arestării obligatorii a oamenilor în spitale”, sau, mai precis, de ce nu s-au revoltat împotriva faptului că suntem singura țară din Europa, sau din Uniunea Europeana, creia nu obosim nici un moment să ne închinăm, care nu izolează asimptomaticii la casele lor, ci îi internează cu forța?

De ce nu am protestat în fața modului ”milițienesc” în care guvernul nostru vrea să rezolve criza pandemiei, cu legi speciale, ordonanțe militare, supraveghere, amenzi și cătușe? De ce oare nu am procedat, și noi, precum celelalte țări, cu recomandări civilizate în aceste demersuri? De ce nu am testat masiv, așa cum ni s-a recomandat?

Un răspuns simplu este acesta: fiindcă nouă nu ne pasă dacă suntem supravegheați și pedepsiți, iar unora dintre noi ne place cizma pe gât, măsura autoritară, tătucul și cătușele. Există printre noi o mare masă de manevră, dispusă oricând să l trimită în pușcărie pe Descartes, și pe cei asemenea lui, care au obiceiul să se îndoiască de tot ce nu li se pare corect.

De avort, de natura a homosexualității, de faptul că e bine să ni se asculte telefoanele, de faptul că activitatea dnei Kovesi, a lui Portocală ar fi făcut bine româniei, de politica de negare a genului, ori de faptul că e bine să ne batjocorim familia tradiționala și valorile în care am trăit, în ”legea” înaintașilor noștri.

Revenind, nu putem să nu observăm prezența în prima linie a insistenței pentru încălcarea Drepturilor Omului al d-lui Raed Arafat. Profesorul Peiu ni-l prezinta cam așa, și cred că e cea mai bună carte de vizita a d- sale: ”Timp de 13 ani Arafat a condus o instituție a statului în care nu mai are nimeni voie să pună piciorul: Departamentul pentru Situații de Urgență. De când conduce Raed Arafat acest departament s-au pierdut multe vieți în diverse accidente, tocmai datorită modului în care a funcționat acest departament. Cazul Colectiv, cu aproape 70 de morți, este cel mai cunoscut episod din lungul șir de eșecuri ale departamentului condus de acest doctor.

Raed Arafat a gestionat bugete de peste 1 miliard de dolari în toți acești ani. S-au scris sute de articole laudative la adresa lui, i s-au dedicat sute de emisiuni TV, a devenit mai cunoscut în România decât Octavian Goga, un poet genial care, altădată, era studiat la școală.

Ei bine, în scurta perioadă (aproximativ 45 de zile) în care a fost ministru al sănătății, Arafat a avut timp să găsească pe biroul său CV-ul unui tânăr de 34 de ani, absolvent de drept la „Spiru Haret” și angajat al unei firme obscure de comerț cu medicamente. Ce i-o fi sărit în ochi la acel personaj de CV doctorului din Nablus nu știm cu precizie; poate faptul că a absolvit o facultate particulară într-un an în care aceasta nu era acreditată încă sau faptul că era absolventul unui masterat in managementul informatiilor de securitate nationala la Academia Nationala de Informatii din cadrul SRI. Oricum, Arafat a fost atât de impresionat de CV-ul respectiv, încât l-a numit pe autorul lui director general la singura companie a statului care importă și distribuie medicamente, Unifarm, Adrian Ionel, cercetat acum de DNA.

Dacă punem la socoteală achizițiile de salvări, elicoptere și avioane, ciudatul militantism împotriva fumătorilor, după unii interesat, sau, mai recent, al consumatorilor de tutun încălzit, apare firească întrebarea în slujba cui se află acest personaj pe care PNL nu a reușit să-l înlăture, cu toate eforturile, din funcția pe care o deține de prea mult timp, așa cum părea că își dorește. Descartes, cu tot cu ” dubito ergo...”, trebuia arestat, băgat în pușcărie, sau în vreun spital, de multă vreme. Numai fiindcă nu s-a întîmplat asta, din fericire, mai putem azi să ne îndoim. Sau, să observăm cum politicienii noștri tarați, imaginați ca un singur personaj seamănă, în atitudinea lor inchizitorială, izbitor, cu Nicolae P. Mavrogheni.

Singura deosebire, care îi și face cinste fostului domnitor este declarația lui extrem de sinceră în Divan, fața boierilor : ”Dacă ar fi voit Dumnezeu ceva cu țara asta, nu mă trimetea pe mine domn!” Nu văd vreun puternic al politicii zilelor noastre în stare de o astfel de declarație în fața Parlamentului.