Pe 17 ianuarie este prăznuită una dintre cele mai importante figuri ale creștinismului: Sfântul Antonie cel Mare, cel care a pus bazele vieții călugărești. De aceea, a fost supranumit „Părintele Părinților”.

Dimensiunile duhovnicești uriașe ale lui Antonie sunt descrise în „Vita Antonii” de către Sfântul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, care este prăznuit a doua zi, pe 18 ianuarie. Acesta îl vizita adesea pe ascet în pustie și era atât de apropiat de el încât îi turna apă când se spăla pe mâini: era ucenicul și prietenul lui.

Așadar, Antonie s-a născut în jurul anului 251, în satul Come din sudul Egiptului, de lângă orașul Heracleea, dintr-o familie înstărită. În acea perioadă, prigoana împotriva creștinismului era în toi, sub Dioclețian și Maximian. Ambii părinți îi mor înainte ca tânărul să împlinească 18 ani. Mergând des la Biserică, el aude la o liturghie cuvintele lui Iisus adresate tânărului bogat: „Vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; apoi, luând crucea, vino și urmează Mie”. Omul pleacă mâhnit: bogat fiind, nu a putut renunța la avere.

Vă amintiți că tânărul acela, care Îl întrebase pe Iisus cum poate dobândi viața veșnică, era un om bun, după toate conveniențele de atunci și de acum: nu mințea, își cinstea părinții, își iubea soția, nu fura... Se pare însă că asta nu este suficient pentru mântuire. Mai trebuie să-ți asumi Crucea!

Acest episod din viața lui Iisus îl tulbură atât de tare pe tânărul Antonie, încât își împarte bogățiile, și se aciuează pe lângă bătrânii de la marginea satului, de la care învață postirea, răbdarea, credința, nădejea, dragostea: „Era ca o albină înțeleaptă”, spune Sfântul Atanasie. În scurt timp, i-a mers vestea despre cumințenia sa și oameni de peste tot veneau să-l cunoască, să-l asculte.

Vrând să fugă de laudele care îl înconjurau, și care simțea că îi fac rău, că îi opresc ascensiunea duhovnicească, Antonie se ascunde în pustie, și începe să ducă o viață aspră: mănâncă doar o dată pe zi, puțină pâine și apă, uneori la două-trei zile, doarme pe o rogojină și se îmbracă în pânză de sac.

Cumplite au fost ispitele pe care a trebuit să le îndure. Dracii foloseau tot arsenalul: tentații, imagini groaznice, gânduri patimașe. O dată l-au bătut până l-au lăsat aproape mort.

Pentru omul contemporan, contactul fizic cu demonii poate părea de mirare: o exagerare sau chiar o invenție. Însă viețile sfinților sunt pline de asemenea episoade terifiante. În trecut, oamenii, mai ales cei care alegeau calea lui Dumnezeu, erau mai apropiați de transcendent, interacționau cu forțele de „dincolo”, tocmai pentru că credeau în ele. Astăzi, din cauza împuținării credinței, a faptului că omul a devenit într-o asemenea măsură prizonierul vieții seculare, demonii nu mai au nevoie de asemenea intervenții brutale: societatea face totul în locul lor.

„Unde erai, Doamne, când mă chinuiau vrăjmașii?”, strigă ascetul. Atunci L-a auzit pe Iisus răspunzând: „Aici eram, Antonie, priveam la nevoințele tale. Și pentru că te-ai împotrivit cu bărbăție vrăjmașilor tăi, îți voi da multă putere asupra acestor duhuri”.  De atunci, nu a mai fost niciodată chinuit de diavoli.

Cu cât Antonie se adâncea mai mult în pustiu, cu atât îi mergea faima mai departe. Aceasta a atras lângă el un mare număr de ucenici. Din prea mare smerenie, refuză să le fie conducător. Totuși, înființează totuși două mănăstiri (Faium și Pispiri) și mai multe schituri. Comunitatea din jurul lui Antonie ajunsese să numere circa 15.000 de oameni, iar el nu le stabilește reguli: însă, cu toții trăiau după modelul duhovnicului lor și după sfaturile acestuia.

Vorbele sale erau simple, pentru a fi înțelese de toți, dar cât de adânci! Iată o mostră:

„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor ridica asupra lui, zicându-i că el este nebun că nu este asemenea lor”.

Recunoașteți în aceste cuvinte, spuse acum 1700 de ani, ironiile, batjocurile sau chiar prigoana la care sunt supuși astăzi cei care cred în Dumnezeu și nu își ascund credința?

Antonie moare la 105 ani, pe 17 ianuarie 356. După cinci ani, trupul îi este descoperit neputrezit și este strămutat mai întâi la Alexandria, apoi, în 635, la Constantinopole.

Lasă în urmă o viață dedicată în întregime lui Dumnezeu. Fără concesii, fără negocieri: a ales să-și ia Crucea și să-I urmeze Lui până la sfârșit. În acel moment de cumpănă grea, când a strigat din adâncul disperării sale: „Unde erai, Doamne, când mă chinuiau vrăjmașii”, Dumnezeu i-a răspuns: „Aici eram, Antonie, priveam la nevoințele tale!” Este în același timp o încurajare că niciodată Dumnezeu nu ne părăsește, dar și un avertisment cumplit: tot ceea ce facem este atent observat și cântărit. Pentru ca plata să fie dreaptă, exact pe măsura nevoințelor noastre.

Părintele Antonie spunea:

„Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea: Și am auzit un glas zicându-mi: Smerenia.”