Emilian Isaila, editorul "Evenimentului zilei" care a iesit invingator din tranta cu propriile limite, reusind sa termine duminica Maratonul de la Budapesta, se intoarce astazi acasa.

Mai slab cu trei kilograme (greutate „data jos” pe parcursul celor patru ore si sapte minute in care a strabatut cei 42 de kilometri si 195 de metri), dar mai puternic cu un succes, Emi a demonstrat ca numai vointa ii desparte pe invingatori de invinsi.

Istoria colegului nostru - Emi n-a facut niciodata sport de performanta - este nu numai o poveste de succes, ci si un pas spre schimbarea unei culturi a sedentarismului atat de adanc inradacinata in poporul roman.

MARATONUL lUI

„Vezi alergatorii care se opresc. Zici ca se trage cu mitraliera”

Asa cum a facut permanent pe parcursul intregului „experiment”, Emi si-a tinut ieri la curent cititorii, pe blogul „www.evz.ro/isaila”, cu peripetiile si trairile din timpul cursei. Sunt randuri scrise simplu, direct, „dintr-un foc”, care vorbesc despre provocare, obstacole, iad, vointa si imensa satisfactie din final.

Iata textul aparut ieri pe blogul „www.evz.ro/isaila”.

„Primele impresii Chiar daca alerg toata viata, nu voi putea sa le multumesc celor care m-au sustinut. Ma bucur ca acest blog a reusit sa transmita mesajul corect - nu exista imposibil, iar viata sedentara pe care o ducem poate fi schimbata.

Dupa ce am trecut linia de sosire, as fi vrut sa plang de bucurie sau de durere, dar nu mai aveam lacrimi. Cred ca apa din corp era in tricou. „Experimentul Budapesta” a reusit. Nu mi-am atins obiectivul cu timpul, dar - la naiba - atat am putut! (...)

Despre cursa, ce sa spun? Am fost in iad intre kilometrii 35 si 39. Am avut crampe la stomac, iar durerea nu mi-a trecut nici acum. Dupa cursa am avut frisoane si am facut o vizita la cortul de prim-ajutor, unde mi-au dat sa beau apa cu pastile efervescente de magneziu. Vremea a fost insorita, unele portiuni au fost chiar fierbinti. Cum va spuneam, iadul a tinut aproape 5 kilometri.

Nu m-am oprit decat o data, ca sa merg repede la WC, v-am spus de durerile de stomac. Am alergat excelent pana la jumatatea maratonului, ma miram si eu de ce timp bun scot fara sa fortez. Durerile m-au descumpanit, dar niciun moment nu mi-a trecut prin cap sa renunt.

Vorbind despre iad, pe acea portiune ti se termina toata energia si alergi mai mult din inertie. Simti fiecare pas in creier si vezi zeci de alergatori care se opresc. Zici ca se trage cu mitraliera. Este descurajant si te intrebi ce cauti aici si de ce te chinui atat.

Am simtit ca o sa termin cand am atins kilometrul 40. Eram foarte ingrijorat sa nu clachez. Sa ma opresc pur si simplu si sa nu-mi mai misc picioarele. La 40, picioarele mi-au amortit (relativ tarziu), dar creierul mi-a transmis mesajul ca o sa trec linia de sosire.

La maraton e interesant ca alergatorii nu mai au puterea sa se bucure dupa ce trec linia de sosire. Dar ce m-a impresionat cel mai mult in timpul cursei a fost linistea. Nu stiu, parca era acea liniste de pe Titanic imediat de dupa ce a lovit icebergul. Sute de alergatori in fata, sute in spate si o tacere apasatoare, sparta de ritmul pasilor.

Cand scriu aceste randuri nu am timpul oficial. Asa ca il public pe cel de pe cronometrul meu: 4 ore, 7 minute, 16 secunde.

Va multumesc mult!"