O declarație stupefiantă, din categoria „Drepturile omului sunt un lux”: „Avocatul Poporului poate să spună ce dorește. În ceea ce ne privește pe noi, ca Guvern, ne-am considerat obligați să adoptăm aceste acte normative, pentru că misiunea guvernului e să rezolve problemele României și problemele românilor, nu să stea să facă filosofie despre constituționalitate să facă gargară propagandistică fără să cunoască conținutul actelor normative. Toate ordonanțele de urgență adoptate sunt ordonanțe de urgență fundamentale, indispensabile, care generează doar efecte favorabile pentru România și pentru români”.
Un porumbel cât Masivul Ceahlău, scăpat pe gură de premierul Ludovic Orban, a doua zi după ce a dat 25 de ordonanțe de urgență, niciuna nefiind vreo urgență, decât poate cea din Sănătate, în sensul în care spitalelor private le trebuie bani de urgență. Declarația citată mai sus s-a vrut a fi un răspuns la comunicatul în care Avocatul Poporului, Renate Weber, își exprima consternarea față de „adoptarea într-o singură ședință de Guvern a unui număr de 25 de ordonanțe de urgență este nu doar fără precedent, ci o gravă abatere de la normele art. 115 din Constituție, Guvernul substituindu-se practic Parlamentului”.
Am mai spus-o și în alte ocazii, Ludovic Orban a trecut printr-o schimbare la față, pe care celor care îl cunosc le este greu să și-o explice. Suntem obișnuiți ca politicienii să vorbească și în funcție de conjuncturi și interese, dar asta nu însemnă însă că trecerile lor de la o extremă la alta pot fi tolerabile, înțelese ca un rău necesar în politică. Ele trebuie semnalate și sancționate de electoratul lucid. Să vedem în acest sens, ce spunea acum doar doi ani același Ludovic Orban despre ordonanțele de urgență, din care tocmai a dat 25. Într-un interviu acordat Mediafax, din 19 iulie 2017, în care spunea ce ar face dacă ar deveni premier, el a declarat că „Legile cele mai multe dintre ele au fost adoptate prin OUG (...) nu au existat dezbateri ample (...). Eu cred că trebuie interzise ordonanțele de urgență, trebuie guvernat numai prin lege, o lege trebuie să se dezbată doi ani ca să rămână în vigoare zece ani de zile. (...)”.
S-ar putea spune că a trecut prea mult timp, din 2017 până astăzi. Dar și acum trei luni, în 22 octombrie 2019, spunea cam același lucru într-o declarație de presă: „În ceea ce privește ordonanțele de urgență și angajarea răspunderii, eu vă spun din capul locului că ceea ce am detestat la foarte multe guverne în ultima vreme a fost abuzul de ordonanțe de urgență, care au fost date pe bandă rulantă, fără nicio dezbatere publică, care au căzut pe capul românilor ca o năpastă, fără niciun fel de dialog și fără niciun fel de dezbatere. Intenția mea este să limitez la maximum posibil ordonanțele de urgență. În ceea ce privește asumarea răspunderii ea nu poate fi făcută decât pe proiecte legislative care nu pot fi emise prin ordonanțe de urgență și pentru care există în mod evident un acord din partea partenerilor care asigură votul de învestitură”.
La o citire atentă, în cele 25 de ordonanțe de urgență nu este nimic „fundamental, indispensabil, care generează doar efecte favorabile pentru România și pentru români”, ci doar fie o mare dubioșenie, așa cum este cea cu Sănătatea, fie prevederi care puteau fi trecute foarte bine în procedură parlamentară. Pe de altă parte, vedem că până recent Ludovic Orban era un adversar neobosit al abuzul în materie de ordonanțe de urgență. Acum însă spune, cum am văzut, că nu este cazul „să stea să facă filosofie despre constituționalitate”.
Uluitoare metamorfoză! Una petrecută în regim de maximă urgență.
Recomandările noastre
