La câteva luni de la Revoluţia din decembrie 1989, Carmen Popa, o tânără mămică, a plecat în Franţa cu scopul de a-i oferi fiicei sale, născută cu o boală genetică, o şansă la o viaţă normală. Singură, fără a avea un sprijin, românca a reuşit să se integreze în societatea franceză şi să obţină proteza de care fiica acesteia, Isabella, avea nevoie. Cu toate acestea, Carmen Popa îi sfătuieşte pe cei care vor sa emigreze în Franţa să nu se lase înşelaţi de aparenţe. Să reuşeşti în societatea franceză este în acest moment una dintre cele mai dificile provocări.

Evenimentul zilei: De ce aţi ales să emigraţi şi de ce aţi ales Franţa? Carmen Popa: Totul a fost un curs de circumstanţe care au făcut să iau acestă decizie grea şi importantă în acelaşi timp.

Sunt născută la Suceava, o regiune minunată, în iunie 1964, din părinţi originari din Giurgiu (mama) şi Arad (tata). Mai am două surori, stabilite în Germania de mai bine de 20 de ani.

Când am împlinit 20 de ani am părăsit domiciliul părintesc definitiv, din cauza unor neînţelegeri cu mama. Aşa că m-am stabilit în Bucuresti. După trei ani, în august 1987, am dat viaţă unei fetiţe, Isabella, la spitalul «Caritas», din Bucureşti.

Îmi amintesc că era o caniculă sfâşietoare. Eram cu încă opt femei în acelaşi salon. Majoritatea aveau contracţii şi urlau de durere în timp ce infirmierele, nepăsătoare, vizionau un post de televiziune bulgăresc. Aveam impresia că mă aflu într-un abator uman. Nu am avut pe nimeni lângă mine ca să mă susţină. 

Când mi-am ţinut fetiţa în braţe pentru prima oară am avut un şoc. Mi se părea că nu avea decât un ochi. De fapt, ea se născuse cu o micro-oftalmie, unul dintre ochişori nu se dezvoltase, fiind mult mai mic şi ineficace.

Diagnosticul ei avea drept cauză o boală geneticà şi a fost un şoc enorm atât pentru mine, cât şi pentru tatăl meu, care avea să se sinucidă opt zile mai târziu.

Mă aflam încă în spital, abandonată de toţi, şi în special de tatăl copilului, originar din Braşov, pe care nu-l mai văzusem de la începutul sarcinii. După naştere l-am sunat, însă mama lui mi-a spus că plecase în Germania, la tatăl său, pentru a-şi continua studiile. Acest copil fusese nedorit, un accident printre zecile de mii de accidente cauzate de epoca Ceausescu. În acest context singura salvare pentru micuţă era Occidentul.

În România nu existau materialele necesare pentru a remedia acest defect. Spitalul era mirat că nu o abandonez într-un orfelinat, dată fiind şi situaţia mea. Mama nu mă vroia cu ea acasă. A fost vara cea mai penibilă din viaţa mea.

Dar sora mea cea mică se stabilise între timp în Germania, cu soţul ei de origine germană. Pe 1 mai 1990, după revoluţie, am plecat în vizită la ea, cu scopul de a întâlni un specialist în oftalmologie şi a decide ce aş putea face pentru fetiţa mea care avea acum aproape trei ani.

Ştiind că plec doar într-o scurtă vizită nu am luat mare lucru cu mine, mai ales că sora mea avea o fetiţă de aceeaşi vârstă. Însă această vizită m-a făcut să înţeleg că nu pot face nimic pentru ea, decât cu condiţia să mă stabilesc în străinătate. În Germania nu se putea, şcolile închid la ora 12 şi nu aveam posibilitatea să lucrez opt ore, iar sora mea a refuzat să mă ajute.

Între timp, o prietenă a ei ne-a făcut legătura cu o fostă colegă de liceu care era stabilită la Paris, cu familia. I-am expus situaţia la telefon, întrebând-o dacă ar fi o şansă pentru mine să mă stabilesc în Franţa. Acestă familie a fost de acord să mă găzduiască primele două săptămâni.

Trebuia să iau o decizie repede şi pe loc. Să accept această mână întinsă, cu toate riscurile şi necunoscutul sau să mă întorc la Giurgiu şi să continui să trăiesc cu «mama», o femeie rece, posesivă şi lipsită de sentimente? Aveam un nod în stomac, mă apucaseră durerile de cap. Ce să fac? Ştiam că ambele alternative necesitau o enormă putere şi curaj din partea mea. Andreas, cumnatul meu, m-a sfătuit să plec la Paris şi s-a oferit să mă conducă cu maşina până la acestă familie.

Aşa se face că mi-am luat inima în dinţi şi pe data de 16 iunie 1990 am ajuns la Paris, cu doi rucsaci şi un copil de trei ani. Împlinisem 26 de ani.

 Isabella Popa (21 de ani)

Cum credeţi că ar fi evoluat diagnosticul fiicei dumneavoastră dacă aţi fi rămas în România? În România fiica mea nu ar fi avut nicio şansă să arate normal, din punct de vedere estetic. De altfel, nu ştiu dacă azi există în ţară o posibilitate pentru aceşti copii născuţi cu o micro-oftalmie, de a beneficia de o bună proteză. Isabella nu vede cu un ochi. Celălalt ochi este perfect, din fericire, şi să fiu sinceră vede mai bine ca mine, care port lentile de contact şi ochelari. Are permis de conducere de trei ani şi conduce ca orice persoană normală. 

Cum aţi reuşit să obţineţi acea proteză pentru fiica dumneavoastră? La început am obţinut o carte de sejour de cinci ani, datorită cărţii de muncă. Cartea de muncă am obţinut-o cu ajutorul patronului meu, care a făcut toate demersurile necesare ca să mă păstreze.

Medicii m-au sfătuit să iau legătura cu un renumit specialit în oftalmologie la Fundatia Rothschild din Paris.  Specialistul a urmărit-o pe fetiţă de-a lungul anilor. Tot el ne-a pus în contact cu un oculist de renume în Paris.

Aceşti doi specialişti îi întâlneam din trei în trei ani, până când Isabella a împlinit vârsta de 18 ani. Toate cheltuielile au fost rambursate, fiind considerat un caz aparte în  sistemului de sănătate francez, un caz de malformaţie congenitală.

Care sunt planurile Isabellei de viitor? Isabella a terminat un liceu comercial şi ocupă un post de Agent Comercial într-o Agenţie Imobiliară. Îşi doreşte mult să revină în România. Este atrasă şi curioasă să cunoască meleagurile şi locul naşterii. I-ar plăcea să visiteze România şi eventual să-şi facă prieteni. În acest moment este foarte preocupată carieră şi visează să cumpere o casă, la ţară.

Isabella mai are o surioară. Aceasta s-a născut în Franţa? Mai am o fetiţă, pe care o cheamă Sidney, care s-a născut în februarie 1999, în Franţa. Tatăl său este francez, dar suntem despărţiţi de mult timp. Din nefericire am fost “îndrăgostită lulea”, cum se spune pe la noi, de un bărbat pe care credeam că îl cunosc. Dar mă înşelasem. Am învăţat multe din acestă viaţă comună.

Din motive vitale şi esenţiale am decis să mă separ de el. Dar el nu a admis niciodată acestă separare şi a încercat s-o folosească pe Sidney ca o armă împotriva mea. De la vârsta de patru ani, după un sejur la tatăl sau, micuţa nu vroia să-l mai vadă, nu vroia să mai audă de el, afirmând anumite evenimente neplăcute şi grave.

Astfel, la începutul anului 2003, după o răpire cu violenţă a fiicei mele mai mici şi agresiune asupra mea, am depus plângere şi luat-o pe drumul justiţiei. Un drum lung, foarte lung, stresant, obositor şi cheltuitor. Cu multe dificultăţi am obţinut într-un târziu dreptate, în apel. Din iulie 2007, tatăl sau nu mai are niciun drept. Din punct de vedere juridic am putut striga “Victorie!”.

Sidney este o fetiţă extrordinar de deschisă, de prietenoasă, bună şi studioasă. Îi plac animalele, natura şi în mod deosebit să călărescă. De mică am înscris-o la cursuri de călărie. E talentată la dans, la desen. În septembrie începe cursuri de chitară, la centrul cultural din orăşelul nostru. Din păcate, nu vorbeşte limba română. Tatăl său s-a opus şi cu timpul am lăsat-o şi eu baltă. Însă înţelege puţin.

Nu mi-am refăcut viaţa, cum se zice, iar acest lucru nu mai face parte din priorităţile mele. Nu-l mai caut pe Făt-Frumos de mult. Şi dacă cumva există pe undeva, el trebuie să mă găsescă pe mine.

 Isabella Popa (dreapta) şi sora ei mai mică, Sidney

Cât de dificilă a fost acomodarea în societatea franceză? În primul an nu exista zi în care să nu-mi lipsescă ţara şi prietenii, nu exista noapte în care să nu mă gândesc la amintirile dragi şi durerose petrecute în ţară. Visam că sunt în România şi dimineaţa trezirea la realitate era brutală şi durerosă. Îmi lipsea totul, în afară de «mama». În primele săptămâni am fost sub şocul schimbărilor, al necunoscutului, al diferenţelor. Eram pur şi simplu înspăimântată.

Care au fost cele mai mari diferenţe pe care le-aţi observat între societatea franceză şi cea română? Diferenţele nu lipsesc, pozitive sau negative. Societatea franceză este o societate de consumaţie, în care se aplică legea junglei. O societate lipsită de sensibilitate şi tradiţii. Un amestec de culturi, care fac ca cea predominantă să aibă o mare influenţă. De aceea vreau să menţionez că societatea franceză este o societate islamizată şi lipsită de repere.

Ce ocupaţie aveaţi în România şi care este domeniul în care lucraţi acum? În România am terminat liceul şi am făcut o şcoală de Recepţioneră în Hotelărie. Am lucrat ca recepţioneră pe litoral, după care am avut un post de secretară pe şantierul de la “Casa Republicii”, din Bucureşti. De-a lungul anilor am mai fost: muncitoare în imprimerie, preparatoare într-un laborator de bucătărie, recepţioneră, Agent de Rezervare bilete la Disneyland. Acum sunt Recepţioneră-Secretară într-o societate de renume, la numai zece minute distanţă de domiciliu. Deci am o experienţă polivalentă.

Cât de dificil a fost să vă găsiţi un loc de muncă? Asta nu a fost dificil, mai ales la început, deoarece forţă de muncă se căuta peste tot. Francezilor nu le place munca fizică. Ei preferă vacanţele şi să doarmă după-amiaza. Mai târziu a fost din ce în ce mai dificil, cu perioade de şomaj. În momentul de faţă este foarte greu să găseşti un loc de muncă, în special cu studii superioare. Din acestă cauză tineretul este descurajat şi nu mai continuă studiile, ci se specializează într-o meserie. Salariile sunt mici în comparaţie cu nivelul de trai. Tinerii cu diplomă sunt prost plătiţi sau nu găsesc posturi. Trăim o tragică situaţie. Sunteţi mulţumită de statutul pe care l-aţi obţinut până acum? Da şi nu. Sunt mulţumită că am putut obţine cu uşurinţă ceea ce întodeauna mi-am dorit pentru fetiţa mea. Am o situaţie normală, corectă şi stabilă. Dar în acelaşi timp nu sunt mulţumită pentru că am ajuns la un stadiu unde nu mai pot avansa. Deci viitorul se rezumă la a păstra ceea ce am obţinut. Consideraţi că sunt lucruri pe care le-aţi putea realiza în Franţa şi în România nu? Acum, după atâţia ani, nu cred că rămân multe lucruri pe care le putem realiza aici şi nu acasă. Totul depinde de situaţia persoanei respective şi de aşteptările ei. Dar în ceea ce priveşte situaţia fetei mele, sunt sigură că numai plecarea din România i-a acordat o şansă.

Aţi regretat decizia de a pleca din România? Trebuia să o fac şi nu-mi pare rău.

Aţi fost discriminată din cauza faptului că sunteţi din România? Da şi nu. Discriminarea a venit din partea păturilor sociale modeste, chiar sărace, printre care mulţi emigranţi de cultură orientală. Este o formă de gelozie stupidă şi grotească. Însă niciodată nu am simţit cu adevărat o discriminare. Din contră, pot spune că acest fapt atrăgea curiozitatea şi interesul oamenilor.

Cât de des reveniţi în ţară? Am fost doar de două ori în 18 ani. Ştiu, sunt vinovată, însă motivele nu lipsesc: timpul, banii, lipsa rudelor şi a prietenilor în ţară şi multe altele. Fetele mele nu au fost niciodată, însă le-am promis că voi face totul ca să planific o vacanţă în România, cât mai curând posibil.

V-aţi gândit să vă întoarceţi în România? Nu, niciodată. Ce aş putea face acolo? Nu mai am pe nimeni şi vremurile s-au schimbat. Însă îmi pare rău, pentru că mi-ar fi plăcut să mă fi întors.

Care este cel mai mare vis al dumneavoastră? Când eram mică, pe la şase ani, visam să devin balerină. Trebuia să merg la şcoala de balet din Cluj, însă mama nu m-a lăsat. Apoi am visat să întâlnesc un Prinţ, să ne iubim şi să facem mulţi copii, iar azi m-aş vedea trăind într-o fermă prin Montana.

Care este cea mai mare realizare obţinută în Franţa? Proteza oculară pe care o poartă fata mea de 21 ani şi faptul că niciodată nu a fost complexată sau iritată psihologic. Moralul său ridicat nu are nicio legătură cu societatea occidentală, ci cu modul operator occidental, foarte eficace, şi cu starea ei de spirit. Este o fetiţă veselă şi deschisă. De mică se deghiza şi juca teatru, cânta şi dansa uitându-se în oglindă. Pozitivitatea, ambiţia şi umorul meu au ajutat-o mult. Am avut şi noi mici neînţelegeri în perioada adolescenţei sale, ca toată lumea, însă niciodată nu s-a plâns de acestă infirmitate. Trăieşte ca si cum nu ar exista sau ca o normalitate.

Pe al doilea plan este faptul că sunt o femeie independentă.

 Carmen Popa, alături de fiicele sale

Care este sfatul dumneavoastră adresat celor care se gândesc să emigreze în Franţa sau celor care au făcut deja acest pas? Să se gândească foarte bine înainte de a face pasul. Franţa nu este o ţară primitoare, francezii sunt foarte speciali în sensul că nu ştii niciodată cu cine ai de-a face. Franţa este prima ţară în Europa cu cele mai multe cazuri de depresie şi sinucideri. Este o capcană. Dacă sunteţi singur, fără familie şi prieteni, aşa veţi rămâne din păcate. Toţi prietenii mei adevăraţi sunt din şi prin alte ţări. Nu sunt singura româncă sau emigrantă care gândeşte din acest punct de vedere.

«Parisul este un oraş murdar şi nevrotic», este ceea ce mi-a spus un român care l-a vizitat recent. Avea perfectă dreptate. Deci nu vă faceţi iluzii. Sunt multe de spus, însă îi sfătuiesc pe cei care vor să facă acest pas să încerce ţările ango-saxone, care oferă mult mai multe posibilităţi, din toate punctele de vedere şi în special sistemul şcolar. Bine-nţeles, acesta este punctul meu de vedere. Sunt mândră şi fericită de originea mea. Datorită ei am păstrat o anumită stare de spirit care m-a ajutat enorm în viaţă. Ca să închei, francezii sunt pentru mine: Incolori, inodori, insipizi.