Editura Evenimentul si Capital

Sincope. Glasurile călugărilor par că te duc în Rai

Autor: | | 0 Comentarii | 945 Vizualizari

Plouă. Stau în casă şi privesc peisajul monoton şi mohorât ce se apropie de mine prin fereastra deschisă. Un singur om se zăreşte pe stradă: o femeie grăsuţă, bine îmbrăcată, se îndreaptă spre staţia de autobuz, ţinând în mână o umbrelă roşie. Pustiu. Şi linişte. Da, linişte. Închid ochii şi ascult. Aud ploaia. Fiecare picătură intensifică parcă starea de nevroză din interiorul meu. Apoi maşini. Sunt tot mai dese. Aud apa împroşcată de roţile acestora. Apoi, iar linişte. Iar ploaia... Deschid ochii: femeia cu umbrela roşie a dispărut.

Sunt melancolică. Şi nu e din cauza vremii. Inima e cea care mi-o cere. Tânjesc după o stare mai presus de oricare alta. O stare de linişte sufletească, de pace. O stare pe care simt că o pierd încet, afundându-mă tot mai mult în mizeria ce se derulează în jurul meu în fiecare clipă... Nu chiar lângă mine, nu în casa mea, ci în lumea în care îmi petrec fiecare zi a vieţii mele. O viață plină de agitație, o viață amenințată să fie tot mai mult înghițită de stresul de la serviciu, o viață în care oamenii sunt într-un continuu du-te-vino și în care prea puțin ne mai bucurăm de lucrurile cu adevărat importante.

Şi trenul cu pacea pleacă iar, deși el nu ar trebui să plece!

Amintirile îmi defilează prin minte într-o dezordine generală... Mintea mea e acum ca o gară din care vin şi pleacă trenuri fără încetare. Ştiu de unde vin ele, doar că nu ştiu unde se duc. Şi mi-e teamă ca unele dintre ele să nu se rătăcească, mi-e teamă că unele dintre ele poate nu se mai întorc. Văd apa lacului cum străluceşte în bătaia razelor soarelui, văd icoana Sfântului Pantelimon, văd flăcările lumânărilor ce pâlpâie în întuneric şi aud glasuri, parcă nepământeşti, ce cântă „Apărătoare Doamnă...” Apoi imaginile acestea sunt invadate de zgomotul maşinilor de afară, de claxoane, de strigătele oamenilor, de grijile de zi cu zi. Şi trenul cu pacea pleacă iar, deși el nu ar trebui să plece!

Mă simt cuprinsă de disperare şi încerc să-l opresc. Reuşesc cumva, dar nu pentru mult timp. În interiorul meu se dă o luptă crâncenă. Vreau să separ trenul acesta de celelalte. Nu vreau să-l pătez, să-l contaminez cu mizeria, cu haosul, cu răutatea acestor trenuri neînsemnate, comune. Şi e greu. Pentru că celelalte trenuri sunt mult mai numeroase, pentru că eu trăiesc printre ele zi de zi. Iar trenul pe care eu vreau să-l fac să staţioneze în lumea mea reprezintă exact ieşirea din această lume. Nu poţi amesteca lumina cu întunericul. Nici albul cu negru, căci va deveni gri... va deveni monoton, la fel ca şi ploaia de afară. Doar că ploaia din lăuntrul meu e altfel decât ploaia de afară. Cea care îmi plouă inima vine de undeva, din munți.

S-a dus și liniștea. Mi-e greu să mai aud ploaia

Mă aflu tot la fereastra casei mele. Toată priveliştea de afară mă întristează, mă zgârie pe retină. Închid cu ciudă fereastra, parcă aşteptând ca lumea exterioară să dispară. Nici de ploaie nu ne mai știm bucura. O singură persoană am văzut afară! Pe femeia cu umbrelă roșie! Dar restul unde sunt? Se înghesuie prin mașini și autobuze! La primul semn de ploaie asta e soluția. Și ne trezim apoi că tot orașul e aglomerat și că ne petrecem în trafic un sfert din zi. S-a dus și liniștea. Mi-e greu să mai aud ploaia. Mă întind pe pat şi închid ochii. Aştept iar trenul Acela. Nu pot vedea nimic de celelalte şi încerc să le dau la o parte! E gara mea!

Mă încearcă un sentiment de vinovăţie faţă de faptul că trenul acela se află la un loc cu celelalte. Ar trebui să fie mai presus de ele, ar trebui să aibă un loc numai al lui. Mă fulgeră un gând: asta e! Ştiu cum să îl găsesc. Încerc să îmi golesc mintea de toate grijile, de toate gândurile cotidiene şi din profunzimea fiinţei mele se aude: ,,Doamne, ajută-mă!...”

Munţii Şureanu cufundă parcă

Oaşa în eternitate E cald afară şi vântul bate uşor, mângâindu-mi chipul senin. Trag cu putere aer în plămâni şi expir cu calm, zâmbind. Aerul e atât de proaspăt, de liniştitor. Privesc în depărtare spre lac. Razele soarelui se reflectă în apa cristalină, creând un spectacol dinamic de licăriri aurii. Brazii falnici, credincioşi străjeri ai Mănăstirii, învăluie totul într-un miros dulceag, iar Munţii Şureanu cufundă parcă Oaşa în eternitate.

Pentru o clipă, totul dispare. Iar am pierdut trenul. Mi-e tot mai greu să nu mă las acaparată de stres, de lista nefiresc de lungă de sarcini pe care trebuie să le îndeplinesc, de lista de oameni pe care „trebuie” să îi mulțumesc. Mai încerc o dată! Ţin ochii închişi şi mă concentrez intens. Simt sub tălpile mele aleea pietruită din curtea mănăstirii... E noapte acum... Peste cerul de culoarea murei coapte este cernut un auriu tainic... Lumina argintie a lunii se revarsă peste biserica din lemn, învăluind-o într-un veşmânt sfânt... Pe fereastra întredeschisă a acesteia, glasurile călugărilor creează impresia că nu te afli pe Pământ, ci undeva în Rai, alături de îngeri.

CUTREMUR in USR! LOVITURA pentru Dan Barna, chiar in fieful partidului

Pagina 1 din 2


Tag-uri: Rai, paradis, rai paradis



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI