„Evenimentul zilei“ demarează un serial despre procesul de comunizare a presei din România. Astăzi descoperiţi lumea care a dispărut sub tăvălugul roşu: marile ziare din perioada interbelică, trecute - violent sau treptat - pe linie moartă.

EVZ vă prezintă, începând de astăzi, un serial despre cea mai neagră perioadă din istoria presei româneşti. Gazetăria a intrat, treptat, după 1944, în zodia comunismului. După 1948, când comuniştii au rămas singura forţă conducătoare a ţării, tabloul s-a colorat definitiv într-o singură nuanţă: gri. Ziarele au devenit simple mijloace de propagandă, iar presa interbelică - cu imperfecţiunile, dar şi mediul său concurenţial real -, o amintire. Chiar şi Corneliu Coposu a lăsat la un moment dat senzaţia că se va „adapta“. Lumea care a dispărut

Presa interbelică a fost împărţită între gazetele neafiliate politic şi jurnalele oficioase ale partidelor, care erau răspândite şi populare (exemplele clasice fiind „Dreptatea“, care propovăduia ideile PNŢ, şi „Liberalul“, al Partidului Naţional Liberal). Cel mai important cotidian de pe piaţă era „Universul“, ziar de dreapta condus în toată perioada dintre cele două războaie mondiale de Stelian Popescu. De cealaltă parte a baricadei ideologice, „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ se prezentau ca ziare de stânga, care încercau din greu să ţină piept puterii financiare a „Universului“.

„Stângiştii“ (moderaţi) militau pentru evitarea exceselor de limbaj, dar şi pentru extinderea cât mai largă a drepturilor cetăţeneşti. Cele două cotidiene au fost suprimate în 1937 de guvernul Octavian Goga (instalat abia de o zi!), „Adevărul“ revenind după o absenţă îndelungată. Tabloul competiţiei dintre „Universul“, „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ era completat de câteva apariţii jurnalistice care au dat culoare peisajului din presa interbelică: „Cuvântul“ şi „Curentul“.

Primul, fondat de Titus Enacovici în 1924, i-a avut printre colaboratori pe Cezar Petrescu, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga, dar a eşuat în a-şi valorifica pe deplin „condeiele“, autoexilându-se sub „mâna“ lui Nae Ionescu la extrema dreaptă. Al doilea a apărut în 1928 şi a beneficiat de figura, exponenţială în epocă, a lui Pamfil Şeicaru, definit în memoria adversarilor săi prin sintagma „etajul şi şantajul, şantajul şi etajul“. Imaginea de gazetar venal nu a exclus niciodată talentul evident al celui care avea să devină, după 23 august 1944, un „duşman al poporului“. Marile iluzii

O ultimă apariţie jurnalistică apreciată în epocă a fost ziarul „Timpul“, ieşit pe piaţă în mai 1937 sub conducerea lui Grigore Gafencu. Simpatiile ţărăniste ale celui care avea să devină ministru de externe în perioada cea mai tulbure a epocii interbelice au marcat linia editorială a ziarului. Tăvălugul comunist, venit pe tancurile sovietice câţiva ani mai târziu, nu-şi putea permite coabitarea cu asemenea orientări.

1 mai 1948 este ziua în care „Timpul“ a început să se conjuge definitiv la trecut. 23 august 1944 este pentru peisajul jurnalismului autohton momentul reaprinderii speranţei. Înlăturarea dictaturii antonesciene permitea din nou presei să acceadă la libertatea în exprimare. Vocaţia opiniei necenzurate definea noua viaţă a gazetelor. Publicaţii interzise mulţi ani reieşeau la suprafaţă. Printre ele, „Scânteia“, oficiosul comuniştilor. Era începutul sfârşitului. „VIAŢA NOUĂ“ „Guzganii“ lui Silviu Brucan După 23 august ’44, tonul violent caracteriza toate cotidienele, vinovaţii pentru dezastrele din război erau ceruţi încontinuu. Condamnarea vechiului regim era unanimă, iar asta crea senzaţia unei cordialităţi de obiective ce ascundea „mânia proletară“ a viitorilor stăpâni ai puterii. „Dreptatea“, organul de presă al Patidului Naţional Ţărănesc, titra la 30 septembrie 1944: „Târgu- Mureş şi Oradea Mare eliberate de brava noastră armată şi nebiruitele trupe sovietice“.

Corneliu Coposu însuşi, în acea vreme secretarul personal al lui Iuliu Maniu, milita în spirit socialist: „O singură distincţie este de făcut - între pătura care munceşte şi cea care exploatează“.Un peisaj plin de excese ascundea tocmai esenţa tiradelor ideologice ale „Scânteii“. Cele 28 de episoade ale serialului „Viaţa Mareşalului Stalin“ nu trezeau suspiciuni. Pe 12 octombrie 1944, „Scânteia“ i-a luat în colimator pe Coposu, Augustin Popa şi Ion Lugojianu - „Fasciştii din presă aţâţă la crime împotriva poporului maghiar“ -, iar câteva zile mai târziu reia tema sub un titlu sugestiv: „Au ieşit lupii din vizuini“.

Peste o lună, obiectivul devenise deja clar: „Ce îndreptăţeşte pe domnul Maniu să susţină că au disparut legionarii, că s-a terminat cu ei? Poate faptul că au dispărut camuflându-se în naţional-ţărănişti, discipoli ai domnului Maniu“. Prin urmare, „Cine poartă răspunderea?“ se întreba la 15 noiembrie 1944 colectivul „Scânteii“. Simplu: „«Viitorul», organ al PNL, şi «Dreptatea», organ al PNŢ, care bagatelizează lupta împotriva hitlerismului, demascându- se astfel ca nişte «bande teroriste»“.

Aceştia sunt „guzganii presei“, ne spunea Silviu Brucan în „Scânteia“: „Agenţi calificaţi ai Gestapoului, ziarişti cu o activitate infamantă în activul lor, nu numai că se plimbă liberi, nu numai că pătează lupta eroică a Armatei Roşii şi a poporului român, dar mai mult - ceea ce este menit să ridice revolta poporului - fac să apară gazete“. La 24 mai 1945 a început procesul ziariştilor „criminali de război“ şi „vinovaţi de deazastrul ţării“, practic decapitarea elitei gazetăriei româneşti.

MANEVRĂ

Interzicerea „Dreptăţii“

Pe 1 februarie 1947, direcţia în care se îndreptau lucrurile era deja clară. Într-un articol de primă pagină apărut în „Dreptatea“, Ion Totu se angaja într-o „Discuţie cu Scânteia şi România... liberă“: „La argumente ni se răspunde cu insulte şi calomnii, însoţite de lozinci care, asemenea unor decoruri ieftine de teatru sărăcăcios, vor să ascundă spectatorilor o tristă realitate. Ele au libertatea de a ataca, iar noi, din cauza regimului de oprelişte care le apără, suntem în inferioritate“.

La 5 iulie 1947, „Dreptatea“ publica, în facsimil, „Declaraţia de Independenţă a SUA“, titrând mare: „La 4 iulie 1776 s-a născut cea mai mare putere din lume“. La câteva zile distanţă, liderii ţărănişti erau arestaţi, iar „Scânteia“ înfiera pe prima pagină: „Fierbând de mânie împotriva vânzătorilor de ţară, zeci de mii de muncitori din Capitală au cerut arestarea lui Maniu, interzicerea Dreptăţii“. REALIZĂRI ÎNNOITOARE

„Scânteia“, creştere fabuloasă După înlăturarea monarhiei şi instaurarea regimului de democraţie populară, comuniştii n-au mai întâmpinat niciun obstacol în exercitarea controlului total asupra presei. Întreaga piaţă publicistică a devenit subordonată partidului şi obiectivelor realismului socialist. În 1950, constatând creşterea tirajului Scânteii de la 60.000 de exemplare în 1945 la 770.000, Biroul Politic al CC al PMR aprecia: „Trebuie considerat ca un succes al partidului nostru faptul că a reuşit să creeze şi să educe ziarişti de tip nou, ziarişti comunişti“.

Erau consemnate şi lipsuri: „Scânteia nu este îndeajuns de combativă faţă de duşmanul de clasă“. Se trasează obiective: „Să acorde cea mai mare atenţie popularizării măreţelor realizări ale URSS, să răspândească în mase minunatele învăţături ale lui Lenin şi Stalin“. RADIEREA „COLOŞILOR“

„Adevărul“ şi „Universul“ - cronica unor morţi anunţate

Cele două ziare de tradiţie ale perioadei interbelice, „Adevărul“ şi „Universul“ sunt paradoxal cotidienele vechi care rezistă cel mai mult în peisajul României comuniste. Reapărut la 12 aprilie 1946, „Adevărul“ reuşeşte să atragă semnăturile unui Cezar Petrescu, Şerban Cioculescu ori Brunea-Fox („Prinţul reportajului“). 31 martie 1951 este însă borna ultimă în istoria de aproape şase decenii a „Adevărului“. Spre deosebire de alte publicaţii care şi-au încetat subit apariţia, cotidianul îşi argumenta ieşirea din scenă.

Sesizând „triumful clasei muncitoare în România“, „Adevărul“ îşi aprecia misiunea ca fiind încheiată. „Universul“ „reuşeşte“ să se menţină în viaţă până în 1953. Cum? Numarul din 23 februarie 1952 e explicativ. „Ei ne-au adus fericirea“, era titlul, numărul fiind dedicat celei de-a 34-a aniversări a Armatei Sovietice.