De fapt, cursul se numea de „Hermeneutica iubirii”. Prilej de plăcere pentru noi, studenții de la filozofie: amfiteatrul se umplea, la primele cursuri, de „filoloage” și „psiholoage”, așa că vedeam și noi chipuri senine, nu doar figurile acneice sau hirsute ale colegilor. Doar că mirajul se termina repede, odată ce intram în demitizatori ai iubirii precum de Rougemont sau Girard.

Dincolo de învelișul de „marketing” - profesorul își ascundea ideile sub un cabotinism studiat, presărat cu exprimări șocant-memorabile precum „intrăm într-o nouă relație perfect pregătiți pentru cea pe care tocmai am încheiat-o” sau „femeile își scriu scrisori de dragoste pe sufletul bărbaților” (1) - era o bună introducere pentru partea afirmativă din răspunsul de mai sus. Relațiile pe care azi le alăturăm sexului pot produce un rău mai profund și mai dureros decât orice alt aspect al vieții omenești, pentru că implică ceea ce e mai intim și mai profund în om și pot distruge imaginea de sine.

Doar că nu văd nici cine și nici cui ar putea preda o asemenea cunoaștere în școli. Și-atunci trebuie să revenim la educația morală generică. Și să trecem la următoarea întrebare: cine s-o facă?

„Studiu de fezabilitate”

Acum imaginați-vă că de educația morală a copiilor voștri se ocupă oameni precum Monica Anisie sau Liviu Marian Pop, miniștri ai Educației și profesori. Nu avem motive să credem că, dacă au fost acceptați ca miniștri fără să vedem proteste și greve masive, media profesorilor din școlile noastre este peste acest nivel ca statură morală, cultură sau intelect.

Apoi gândiți-vă că ar trebui să lăsați acest tip de educație în seama unui sistem cu o morală atât de robustă încât a fost nevoie de introducerea supravegherii de tip polițienesc pentru a stăvili frauda la BAC. Și care - o vedem zilnic în societate - nu a fost capabil să insufle nici măcar valori morale mai simple, precum să nu furi.

De altfel, cum ar putea să facă asta, câtă vreme nelegiuirea și dubla măsură sunt în miezul legilor? Că tot vorbim de școală, urmăriți câți funcționari ai statului își duc copiii la cursuri cu mașinile și benzina statului, în timp ce firmele private, din banii lor, trebuie să-și facă vrafuri de hârtii justificative pentru orice cheltuială.

Apoi, nici tehnic nu pare pregătită școala de la noi pentru o atare misiune. Există cealaltă „educație”, cea „fizică”, obligatorie în toți anii de școală. Suntem noi românii un popor educat în ceea ce privește mișcarea și sănătatea? Și dacă nu, de ce am crede că la educația sexuală s-ar descurca mai bine?

Și-ar mai fi impedimente tehnice, dar mai amintesc doar două: cât de coerent poate fi un curs care amestecă lucruri atât de neomogene precum informații științifice (anatomie, igienă), legale și morale? Chiar credeți că putem educa specialiști care să stăpânească mulțumitor nevoia de cunoaștere asociată problemelor sexului? Și-al doilea: cât de repede credeți că se va transforma toată povestea într-o sursă de note bune? Un elev cu 10 la acest obiect nu va putea deveni un prădător sexual?

Intimitate și exemplu

Și-atunci, poate vă veți întreba, ce e de făcut? Revenim astfel la siamezii de la început. Ce putea fi făcut și cu religia, cealaltă materie generatoare de scandal în societate, o cunoaștere la fel de intimă și delicată.

E întotdeauna riscant și dureros ca cele intime să fie scoase în public. Chiar și cu cele mai bune intenții. Și-apoi nu e nici măcar eficient: educația morală, mai ales la vârste fragede, se bazează mai mult pe imitarea unor comportamente și mai puțin pe învățarea de porunci religioase sau comandamente etice.

De fapt, nu asta este calea creștinismului: imitarea lui Hristos? Altminteri ar fi gnoză. Sigur, există oameni din părinți imorali sau nereligioși care o apucă pe calea credinței la maturitate. Dar aici sunt alte resorturi, cred, mi-e greu să gândesc că totul a pornit de la un curs școlar.

Dar, să nu fim ipocriți: câți dintre cei care susțin predarea religiei ca materie în școală sunt, de fapt, creștini practicanți? Câți se ocupă de educația religioasă a copiilor lor, câți îi duc la duhovnicul lor (când au) pentru ca, alături de acesta, să stabilească un „program” de catehizare a celor mici? E mai simplu s-o facă alții, s-o facă școala, să se ocupe statul…

Poate părea răutăcios, dar și în cazul religiei, și-al educației sexuale, este lipsă de asumare a responsabilității. Or educația morală, indiferent de domeniu, începe exact cu asta, cu responsabilitatea. Poate că sunt naiv, dar pentru a reduce imoralitatea din societate cred că mai întâi trebuie să educăm părinții și familiile. Care au și intimitatea, și ascendentul moral pentru a le transmite copiilor valori.

Scoțând în public ceea ce e intim nu vom obține decât o creștere a violenței din societate. Pentru că zonele pe care vrem să le iluminăm cu anasâna încă n-au trecut de la lovitură la sublimarea acesteia în sudalmă.

 

(1) Bibliografia începea cu Iubirea și Occidentul - Denis de Rougemont și Minciună romantică și adevăr romanesc - Rene Girard, două cărți - altminteri accesibile prin comparație cu Hegel, de exemplu - pe care le-aș recomanda, printre altele, oricui vrea să mediteze la sursele violenței din societățile noastre. Profesorul era Aurel Codoban, iar acesta e un interviu în care-i puteți vedea și ideile, și retorica pe care o practica la curs: „Femeile își scriu scrisori de dragoste pe sufletul bărbaților”