Sunt două lucruri de spus, înainte de orice. Că lipsa educației sexuale îi afectează pe alții cel mult indirect și că nu prea are cine să se ocupe de asta. Dar noi o facem, vedem apoi ce iese. Alții se pun de-a curmezișul, transformând inițiativa în ceva ineficient, dar pentru care vom risipi resurse. Cel mai adesea, cu argumente ancorate în propriile obsesii, dar irelevante pentru problema în cauză. Într-o exprimare foarte simplistă, progresiștii repetă cu educația sexuală greșelile pe care le puneau în cârca conservatorilor la dezbaterea privind religia; și viceversa.

Pentru că vor să facă public ceea ce e intim și să țină în intimitate ceea ce ar trebui să fie public. Educația e un demers intim, rezultatul acesteia, comportamentul moral și responsabil, este un „bun public”. Oamenii „buni în forul lor interior”, dar hoți, mincinoși sau violenți în public, sunt la fel de folositori societății precum pedofilii delicați sufletește sau violatorii bine-crescuți.

Violența, răul și sexul

Inițiatorul unei mișcări religioase din România secolului XX spunea că țăranii au două mari păcate: beția și sudalma. Combinați-le, acum: la beție, și cel mai credincios țăran înjură de cele sfinte. Iar Paul Goma, într-una dintre cărțile sale de memorii din pușcăriile comuniste, relatează o replică ce aruncă lumină asupra rosturilor sudălmii: „De ce dai, bă, nu poți să-njuri?”

Introducerea asta are două scopuri. Primul e să mărturisesc că mă simt înjurat de ipocrizia și sofismele deopotrivă ale susținătorilor și opozanților introducerii „educației sexuale”. Ceea ce nu e chiar rău, pentru că înjurătura e primul semn de educație: omul își reprimă manifestarea fizică a impulsului violent, substituind-o cu violența verbală.

Al doilea e să aducem discuția acolo unde siamezii monstruoși sunt legați dintotdeauna – la violență. Umilirea supremă, vreme de milenii, a vizat aceste două cele mai intime lucruri: credința și intimitatea erotică; de regulă la un loc.  Iar cu violența ajungem la educația morală, pentru că despre asta e vorba în primul rând, nu despre spălatul la puță și bolile lumești.

Cine se gândește la igienă și BTS are de contemplat, înainte, cum se descurcă fetele de gimnaziu trecute de menarhă la privatele turcești, cum am avut și eu la școala „de oraș” cu WC-urile „segregate” – doar pentru profesori. Sau să realizeze schița de amplasare a unui bideu în băile din blocurile comuniste de 2×2 metri. Dacă tot cheltuim, hai totuși să punem boii înaintea carului.

Ce educăm, de fapt

Sexul ține mai curând de cultură decât de natură, câtă vreme oamenii n-au perioade de rut. Cultura se naște prin educație, fie implicită, în familie, fie explicită, prin specialiști. Iar educația începe cu amânarea și abținerea: nu faci când îți vine, ci te abții până ajungi la oliță. Un mecanism care, odată deprins, ne însoțește tot restul vieții. E primul nivel al educației.

Amânarea nu e însă scopul, ci mijlocul prin care omul câștigă timp pentru judecata morală: e bine sau rău să fac ceea ce impulsul natural mă impinge să fac? Apoi oamenii își împărtășesc experiențele, cu tot cu morala lor, pentru a ști ce consecințe ar putea avea o decizie. E al doilea nivel al educației, transmiterea cunoașterii care informează decizia morală. O informează, nu o determină!

Acest tip de cunoștințe, în cele mai sensibile domenii, a dus la apariția codurilor morale, cel mai adesea religioase, și apoi la legi. Dar aici e o asimetrie: răul este obiect al cunoașterii empirice, binele nu. Ca în bancul cunoscut: e rău să nu ajuți o bătrânică să treacă strada, dar trebuie s-o întrebi înainte dacă are treabă vizavi… Educația sexuală, în felul în care e gândită astăzi, aici greșește: pretinde a ști ce e bine, în loc să se rezume, modest, la a vorbi de ceea ce e rău.

Sexul, ca orice ține de relațiile dintre oameni, a fost mereu (și) o poveste despre putere. Iar când i se adaugă violența, e sursă de rău și suferință. Așa că, da, e un domeniu în care oamenii trebuie să fie educați.

Rămâne însă o întrebare: are activitatea sexuală o specificitate care să justifice o educație separată de educația morală generică? Care e exact o problemă de stăpânire a violenței, de administrare a puterii. Răspunsul e „rabinic”: și da, și nu.

În ceea ce privește violența asociată – viol, proxenetism, avort – nu are. Dar există și o zonă în care, desi viața sentimental-erotic-afectivă produce suferință, aceasta nu are de-a aface cu violența, ci doar cu puterea. Suferim din amor – neîmpărtășit, pierdut, interzis. Uneori cu consecințe grave, ca sinuciderea; dar nici măcar seducătorii de profesie nu sunt pedepsiți în absența violenței sau înșelăciunii.

Am făcut „educație sexuală” în facultate. Și mi-a plăcut

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE