Cu fiecare zi de proteste care se derulează în București și în marile orașe, apare întrebarea: cât și ce vor ceda guvernanții?

Sfârșitul lui Raed Arafat. Că sunt dispuși să cedeze, ”măcar ceva”, e clar din atitudinea lor. În primul rând le-a dispărut aroganța când anunță măsurile luate/dictate.

Apoi sunt discursurile unor miniștri, care păreau de neconceput cu vreo șase-șapte zile în urmă, Claudiu Năsui anunță cum vor fi sprijinți oamenii de afaceri îngenuncheați de restricțiile luate de un an și ceva încoace, Vlad Voiculescu spune cum lucrează la planurile de redeschidere a unor activități, culturale sau de ospitalitate.

Pe bune? Taman acum i-a găsit grija de industriile strivite? Tocmai când din stradă răsună înjurăturile oamenilor?

E clar că simt – sau, așa cum se aude, serviciile au comunicat că starea de nervozitate e crescută în societate până la limita de fierbere -  că nu se mai pot juca de-a închisul magazinelor sau piețelor.

Poate că nu vor ceda, sperând că mitingurile se vor dezumfla, lovite ba de dezvăluiri că sunt animate politic, ba de violențele mutate de pe stadioane în stradă. Instituirea măsurilor de weekend în București asta arată.

Dar, dacă ar ceda, la ce ar renunța?

Primul răspuns care ne vine în minte este că vor lăsa magazinele deschise până la ore mai târzii la sfârșit de săptămână. E posibil, pentru că e o măsură criticată de absolut toată lumea, inclusiv de aliații guvernanților din presă sau de pe rețelele de socializare.

O altă cedare, discutată de unii liberali, ar fi demiterea secretarului de stat Raed Arafat. Sfârșitul lui Arafat ar fi, după unii, și sfârșitul protestelor. Identificarea unui ”dușman al poporului” ar putea slăbi presiunea pe guvernanți, confruntați cu o scădere de încredere fără precedent.

Ar fi o greșeală. Nu o spun eu, pentru că, mărturisesc, soarta lui Raed Arafat îmi e indiferentă, ci o spune experiența altor proteste care au vizat un guvern aflat și el, la acea dată, într-o gaură de popularitate uriașă.

E vorba de Guvernul Emil Boc, care, în ianuarie 2012, se confrunta cu mitinguri puternice de contestare. Motivul era, atunci, atacarea lui Raed Arafat, dar adevărul era că PDL, coloana vertebrală a Cabinetului, era demonizat după măsurile anti-criză luate de ani buni.

La un moment dat, pentru o postare total neinspirată pe blog, ministrul de Externe, Teodor Baconschi, a ajuns să fie cel mai antipatizat personaj pentru protestatari.

Cei din Guvern au crezut că era momentul să arunce un cap mulțimii, sperând că se va potoli furia. Pe 23 ianuarie 2012, Baconschi a plecat din Cabinetul Boc.

Dar lupta protestatari-guvernanți are regulile ei. Simțind că dușmanul ”sângerează” și cedează, mitingurile s-au întețit. Ca la o fisură într-un baraj, când apa sfărâmă tot, Guvernul a căzut după doar câteva zile, pe 6 februarie. PDL nu și-a mai revenit niciodată.

Asta riscă PNL dacă discută despre sfârșitul lui Arafat. Dar, poate, istoria nu se repetă chiar de fiecare dată. Ei știu ce calcule fac.