Cinci dintre cei nouă frați au devenit sfinți în calendarul Bisericii Ortodoxe, alături de cei doi părinți și de bunica lor, Macrina cea Bătrână.

Doi dintre frații săi au ajuns episcopi: Grigorie de Nyssa și Petru al II-lea de Sebaste, iar sora sa mai mare, Macrina cea Tânără, a fost un model de viață ascetică.

Temelia educației lui este pusă de tatăl său, Vasilie, profesor la retorică la Neocezareea, în Pont, fiu al Sfintei Macrina cea Bătrână și elev al Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni.

Tânărul Vasile face studii strălucite la Cezareea Capadociei, Constantinopol și Atena, însușindu-și tot ce era mai bun în cultura păgână.

Se întoarce în țară în anul 356 și devine profesor de retorică.

Părăsește apoi cariera de dascăl și intră în monahism.

Nemulțumit de forma de monahism propusă de ucenicii Episcopului Eustațiu de Sevasta călătorește pentru cunoașterea monahismului din Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia.

După ce petrece câțiva ani alături de ucenicii Sfântului Pahomie cel Mare și de anahoreții care trăiau după regulile Sfântului Antonie cel Mare, alcătuiește un plan de organizare a vieții monahale, pe care îl pune în practică la Annesi, un domeniu care aparținea familiei sale.

Aici vine și Sfântul Grigorie de Nazianz (sau Teologul), care își aduce o contribuție importantă la viața ascetică.

Munca este împletită armonios cu studiul și rugăciunea.

Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie pun bazele Filocaliei.

Regulile vieții monahale stabilite în acea perioadă de Sfântul Vasile au rămas în Biserica Ortodoxă temelia organizării mănăstirești, arată Adrian Cocoșilă pe site-ul Creștin Ortodox.

Sfântul Vasile cel Mare a întemeiat, pe lângă Biserică, azile și spitale, în ajutorul celor săraci și neputincioși, îndemnând pe cei înstăriți să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiți.

Sfântul Vasile cel Mare a trecut la cele veșnice pe 1 ianuarie 379.

Totuși, Sfântul Vasile nu a disprețui familia și căsătoria, dimpotrivă, spunând:

„Dumnezeu, Care poartă grijă de mântuirea noastră, a împărțit viața oamenilor în două feluri de viețuire, adică îm viața de căsătorie și viața de feciorie, așa încât cel care nu poate să ducă lupta fecioriei să-și ia femeie (soție) legiuită, cunoscând că i se va cere făgăduință de înfrânare, sfințenie și asemănare cu sfinții care au avut soție și au crescut fii.”