Impresionat de viața sfântă dusă de călugării de la Schitul Iezeru, intră frate aici, unde se și călugărește.

Apoi, la sfatul episcopului Ilarion, care îl îndeamnă să nu plece la Athos, cum dorea, ci să rămână pe meleagurile vâlcene, în 1690 se retrage la câțiva kilometri de schit, într-o peșteră din muntele Iezeru.

Alături, sapă în stâncă și un mic paraclis, care va fi sfințit de episcopul Ilarion.

Locul său de nevoință se află la câțiva kilometri de Olănești, la poalele munților Căpățânii, pe malul stâng al pârâului Cheia.

Antonie va trăi aici până la sfârșitul vieții, coborând doar duminica și la sărbători, pentru a participa la liturghie și a se împărtăși.

Pentru o nevoință mai aspră, purta un brâu format din lanțuri de fier. Mânca doar după ceasul al 9-lea (15.00), numai pâine și apă.

Nu dormea în pat, ci doar puțin rezemat.

Tot timpul și-l petrecea în rugăciune cu lacrimi fiebinți.

Cuviosul Antonie era mărunțel de statură și puțin gârbov, adus de bătrânețe. Avea barba albă și deasă, căutătura veselă. Deși iute la fire, era și mai iute iertător.

Cunoscându-și sfârșitul cu patruzeci de zile înainte, el l-a chemat pe ucenicul său, ieromonahul Nicolae, și i-a spus: „După mutarea mea la cele veșnice, să pui trupul meu în groapa ce am săpat-o la ușa peșterii.”

După 28 de ani de sihăstrie, trece la Domnul la vârsta de 92 de ani, pe 23 noiembrie 1719.

Sfântul Sinod a hotărât canonizarea sa în ședința din 20 iunie 1992.

Moaștele Cuviosului Antonie se află la biserica Schitului Iezeru din Vâlcea. Părticele din acestea se află în mai multe biserici din țară, printre care Schitul Darvari și Sfântul Antonie cel Mare din București.