Titlul îmi aduce aminte de un roman bizar, neaşteptat pentru anii aceia, experimental, un fel de suprarealism al „dezgheţului”, scris de Sânziana Pop, pe atunci o tânără blondă, cu părul lung (semăna cu France Gall… „Poupée de cire, poupée de son” (1965) era cântecul cel mai la modă al franţuzoaicei, în perioada aceea!).
Romanul se numeşte „Serenadă la trompetă” şi a apărut în 1969, repet, absolut neaşteptat, căci nimic nu prevestea că, la 30 de ani, ea (care avea să instaureze în presa culturală dintre anii ’70-’80, în mod strălucit, specia de reportaj literar, un fel de aliaj de metale rare stilistic, ceva între Brunea-Fox şi Geo Bogza!) va ajunge autoarea unei ficţiuni epice remarcabile. Un fel de timid manifest juvenil al epocii.
Dar s-o lăsăm pe Sânziana – descoperitoarea, după revoluţie, a unei formule de succes maxim în presă („Formula AS”) – s-o lăsăm, deci, să continue „serenada”, cu care, mie cel puţin, mi-a încântat adolescenţa. Şi să facem o voltă de 8.000 de km, ca să ajungem acolo unde, acum o săptămână, Liviu Dragnea a trecut în contul României o victorie de prestigiu, prin convorbirile bilaterale extrem de fructuoase avute cu proaspătul ales preşedinte al SUA.
Donald Trump – a cărui figură, atunci când o văd, mie unuia îmi dă impresia că e coborâtă direct din „Pantheonul” benzilor desenate, lectura predilectă a americanilor… ciuful acela inconfundabil, dinamismul său împănat cu accese hiperkinetice şi deficit de atenţie, gonflarea exasperantă a pectoralilor, invizibila pelerină pe care o poartă peste umeri şi, nu în cele din urmă, retorica hipereroică! – a suscitat un interes intens în rândul poporului român. Acesta, ca întotdeauna atunci când are prilejul să se afle în faţa unui subiect ce nu-l afectează direct, s-a secţionat numaidecât, cu binecunoscutul său bisturiu maniheist, în două tabere opuse, care îşi trimit mesaje extrem de virulente, atacuri la persoană, ofense, jigniri, insulte, ba chiar şi injurii birjăreşti. Fanatismul, atât al celor carel adoră, cât şi al celor care-l dispreţuiesc, este atât de înverşunat, atât de îndârjit, atât de încrâncenat şi de sângeros, încât parizanii sunt gata să comită gesturi ireparabile. Rupturi. Divorţuri. Dezertări. Despărţiri.
Eu cred că Trump e doar încă un alt pretext de eşapare apărut la îndemâna mentalului colectiv al românilor. Prin supapele Trumpetei, se eliberează nu numai plăcutele sonuri ale unei „serenade” ispititoare, ci, odată cu ele, din păcate, şi dizgraţioşi stropi de salivă. Legea compensaţiei universale. Odată cu parfumul său unic, trandafirul e prevăzut şi cu ţepi.
Adică, pe lângă extazul provocat de priceperea în toate, de pregătirea excepţională în disecarea minuţioasă a bagatelelor şi de redactarea impecabilă a ferparului privind capra vecinului, s-ar putea ca noi să fi descoperit un nou instrument de defulare a obsesiilor, frustrărilor, idiosincraziilor, complexelor şi limitelor ancestrale. Netam-nesam, iubindu-l pe Trump sau urându-l, de fapt, ne băgăm singuri în seamă.
Recomandările noastre
