La începutul carierei mele diplomatice, în primii ani ‘90, observam cu surprindere că Federația Rusă era privită cu o oarecare simpatie în statele occidentale unde eram trimis în misiuni de lungă durată: Italia și Franța, în special.

Constatam că rădăcinile acestei stări de lucruri trebuiau căutate în istorie, cu mult înaintea Războiului Rece care se terminase cu  disoluția Uniunii Sovietice și victoria Occidentului. Exista chiar un gen de nostalgie față de perioada când lumea era divizată în două mari blocuri și în unele state occidentale erau destui care trăgeau cu ochiul spre Moscova.

O scurtă incursiune în istorie...

Elevii italieni de liceu, de exemplu, știau că trupele ruse ale generalului Alexandr Suvorov – îl găsim și în istoria noastră dar într-un context mai puțin favorabil - îi alungaseră pe francezi din nordul Peninsulei în 1799 după ce acesta fusese ocupat de Napoleon în timpul Campaniei din Italia (1795-1796). Prizonierii din Peninsulă, căzuți la ruși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au bucurat de un tratament mai omenos decât alții, aspect evidențiat într-un film italo-sovietic din anii ‘60 - ,,Floarea soarelui’’, realizat de cel mai important regizor al momentului - Vittorio de Sica, cu Sofia Loren și Marcello Mastroianni între interpreți.

În plus, Italia avea cel mai important partid comunist din Occident - trecut însă la ,,euro-comunism’’ în anii ‘70 - iar relațiile economice și comerciale erau la mare cinste. Nu a fost o surpriză pentru nimeni când, în 2002, premierul Silvio Berlusconi l-a ajutat pe prietenul său Vladimir Putin să intre în rândul elitei mondiale, prin crearea Consiliului NATO-Rusia. Am fost martor la ,,festivalul potemkinian’’ organizat de șeful executivului italian la Pratica di Mare, lângă Roma, unde premierul maghiar din vremea respectivă, Péter Medgyessy, a rostit un discurs în trei limbi: engleză, franceză și ...rusă.

În Franța, lucrurile stau aproape la fel dar din cu totul alte rațiuni istorice. Pe durata unui întreg secol, francezii au avut timp să uite cum, în 1813, trebuiau să-i servească repede - adică bîstro - pe soldații lui Alexandru I care ocupaseră Parisul după înfrângerea lui Napoleon la Leipzig. Alianța cu alt Alexandru, al III-lea, din 1892, le-a consolidat dorința de revanșă în fața Germaniei după dezastrul de la Sedan, din 1870. În Războiul cel Mare, situația alianței nu a fost chiar roz din 1917 până la sfârșit, dar în următorul, fără ruși, probabil că pe Champs Elysee s-ar fi auzit limba lui Goethe și în zilele noastre. A venit apoi De Gaulle cu apropierea de Moscova. Și să nu uităm Partidul Comunist Francez, al doilea cel mai important din Europa, care a ținut sus în Hexagon, a treia parte din tricolor: cea roșie, atât de dragă Moscovei.

Rusia - deficit major de imagine și pierderea completă a încrederii Occidentului

Primele fisuri în acest eșafodaj de imagine - întreținut constant și cu succes de serviciile ruse se informații atât înainte cât și după 1990 - au apărut în contextul primei ,,operațiuni speciale’’ a Moscovei - cea din Georgia, în 2008, când Putin a început să-și arate adevărata față. S-au extins vizibil după ocuparea peninsulei Crimeea în 2014 și acțiunile separatiste din Donbas și Luhansk încurajate de Kremlin prin ,,omuleții verzi’’ și nu numai.

Întreaga construcție s-a prăbușit în perioada care a urmat agresiunii din 24 februarie 2022. Rusia a pierdut atunci mult mai mult decât pierduse la sfârșitul Războiului Rece și nu doar la capitolul ,,imagine’’ sau percepție externă. A pierdut încrederea celor care încă mai credeau în ea.

Dincolo de declarațiile unor membri marcanți ai elitei politice europene, observăm că există, în subteran, o anumită rezistență în a accepta faptul că după război - sau după ,,înghețarea conflictului’’ - sistemul de relații cu Rusia va fi schimbat din temelii. Unii gândesc cam așa:

• ,,de ce să schimbăm noi totul când putem reașeza ce se mai poate reașeza? Numai să termine ăsta războiul odată’’. ,,Ăsta’’, adică Putin.

Pentru mulți, este greu de înțeles că Rusia ar putea rămâne lângă Europa doar din punct de vedere geografic, dar conexiunile reale vor fi rare și cu puțină substanță. Din patrimoniul istoric și cultural al continentului nostru - un conglomerat care îl cuprinde și pe cel al Rusiei - acesta din urmă ar putea fi exclus. Este drept, ipoteza este discutabilă mai ales dacă ne gândim la modul cum s-a comportat Occidentul după revoluția din 1917 cînd prima breșă a făcut-o Germania, învinsă în război și aflată într-o stare de semi-izolare. Și acum, rețelele de încredere pot fi menținute sau reactivate de Moscova prin intermediul sistemului de lobby în spatele căruia se află serviciile sale de informații. Dar voința Kremlinului pare a fi alta.

Moscova nu mai crede în Europa, și nici invers...

În 1938, primii miniștri britanic și francez, Neville Charberlain și Edouard Daladier, au acceptat cererile lui Hitler la Conferința de la Munchen crezând că ar putea evita războiul cu Germania, dacă  Cehoslovacia era sacrificată. O decizie care dovedea lipsa unei minime voințe de responsabilitate în fața pericolului nazist.

În 2014, Occidentul ,,a asistat’’ la ocuparea de către Rusia a peninsulei Crimeea și a reacționat într-un mod care nu a dat vreodată rezultate în istorie: pachete succesive de sancțiuni. Abia în 2022 a înțeles că dacă ar fi sugerat Kievului o poziție de evitare a conflictului în fața ,,operațiunii speciale’’ a Moscovei,  Europa s-ar fi trezit cu Ucraina redusă la mai puțin de jumătate și cu un pericol potențial la porțile dinspre est. Așa cum s-a mai întâmplat în istoria recentă a continentului nostru, inițiativa de sprijin necondiționat și masiv pentru Ucraina a venit de peste Atlantic și de la Londra.

Întorcând privirea spre Moscova, observăm că pentru prima dată de la Petru cel Mare încoace, o bună parte a elitelor ruse, în frunte cu Kremlinul, încearcă să acrediteze ideea că sistemul de valori european ar fi depășit și că centrul de greutate al lumii moderne se deplasează, cel puțin în Eurasia,  spre sud și est. Este drept, componenta politică a acestei aserțiuni este direct legată de noua concepție a multipolarității care asigură o oarecare stabilitate parteneriatului Moscova-Beijing.

Separarea Rusiei de Europa după război. Va fi vremelnică sau definitivă?

Pentru un observator străin, nu este clar dacă această idee este bună sau rea pentru viitorul Rusiei, dar circumstanțele politice actuale îi îndeamnă pe ruși să înțeleagă că Europa a încetat să mai fie un simbol pentru ei. Ceea ce elita rusă, cu același Kremlin în rol principal, nu a înțeles este că viziunea despre lume a rusului obișnuit, inclusiv a celui din Extremul Orient, s-a format sub influență europeană chiar dacă în unele regiuni există repere incontestabile ale civilizațiilor asiatice.

Separarea politică și economico-comercială a Rusiei de spațiul euro-atlantic este, în acest context, o măsură forțată a clasei conducătoare ruse care ar dori-o ireversibilă și o motivează prin modul cum Occidentul sprijină Ucraina în război și prin excluderea Moscovei, de către europeni și americani, din sistemul  politico-economic continental. Simtomele acestei stări de lucruri au apărut chiar înainte de 2014, au devenit vizibile după ocuparea peninsulei Crimeea și certe după februarie 2022. Cortina se închide din ambele părți. Oare pentru câtă vreme?