SENATUL EVZ: Varujan are dreptate, deşi nu ştie: politicile industriale subminează într-adevăr economia naţională

Pentru prima oară după o lungă perioadă de timp, tind să fiu de acord cu fostul ministru liberal de finanţe, Varujan Vosganian.

Nu contează că a vorbit fără să-l fi întrebat cineva ceva (încă), inclusiv procurorii; nici n-are importanţă că o fi vrut să facă doar o fentă politică. Faptul rămâne: când a zis că inclusiv premierul Boc şi preşedintele Băsescu ar trebui chestionaţi în dosarul gazului ieftin pentru Interagro, a atins de fapt rădăcina problemei, care este chiar mai importantă decât dosarul d-lui Ioan Niculaie ca atare. Sunt două categorii de probleme aici. În primul rând, ceea ce anchetează şi pot eventual incrimina procurorii sunt abateri de la legi în vigoare. Faptul că ei nu fac acum dosar de corupţie sau trafic de influenţă, ci apelează la conceptele metaforice şi uşor staliniste de "complot", "subminarea economiei naţionale" etc. (oricum invalidabile în instanţă după noul Cod Penal, se pare) arată ce greu e de dovedit corupţia când ea nu e izolată şi clară ca în Occident, unde unul dă altuia bani sau servicii identificabile, ci ia forma capturării permanente de către grupuri de interese a unor bucăţi de stat. Când ţiai pus vasalii la şefi de ministere, agenţii şi comisii de supraveghere, ce nevoie mai ai să-i mai corupi cu sume în plic ca să-ţi servească interesele cu legea în mână? Ce să mai probeze procurorul? De la asemenea anchete penale putem aştepta doar prinderea celor prea grăbiţi, imprudenţi sau lipsiţi de acces la vârful deciziei, acolo unde se pot dirija resursele publice către buzunarul cuiva în mod complet acoperit de regulamente. Dacă funcţionari din Ministerul Economiei, vicepreşedinţi de ANRE puşi cu delegaţie doar o zi, cât să dea un aviz-cheie, sau chiar ministrul Vosganian, or fi făcut imprudenţa să depăşească limitele generoase ale legii, atunci vor avea într-adevăr o problemă cu procuratura. N-am de unde şti, vom vedea ce arată cercetările. Dar mai interesantă e a doua categorie de probleme, iar aici este locul unde cred eu că dl. Vosganian a pus degetul pe rană. Nu doar el însuşi, premierul sau preşedintele au de dat explicaţii, ci toţi premierii din ultimii zece ani, plus miniştrii pe portofoliul Economie pe care i-au avut, şefi de comisii parlamentare super-energetici, să zic aşa, precum PSD-istul Iulian Iancu, sau preşedinţii ANRE. Toţi au păstorit sistemul opac de tarifare a gazelor şi au decis, direct sau indirect, care agent economic are dreptul la energie ieftină şi care nu. Iar noi am ştiut tot timpul asta şi am acceptat ca oile, cu toată presa în frunte. În lumea civilizată, această canalizare de resurse şi avantaje publice către anumite sectoare – vârâtă, în numele a diverse scopuri nobile precum "dezvoltarea industriei naţionale", "crearea de locuri de muncă" etc., pe gâtul unui public spălat pe creier, care în şcoală face sociologie critică în loc de economie clasică – poartă numele elevat de politică industrială. Logica ei este să ia nişte resurse publice valoroase, în cazul nostru gazul natural, şi, în loc să le valorifice la preţ real, să le bage cu forţa în activităţi economice ale căror produse sunt mai puţin valoroase decât suma inputurilor. Pentru că dacă n-ar fi aşa, producătorii respectivi ar concura singuri pe piaţă, fără alt ajutor, nu? E la mintea cocoşului că dacă, precum spune dânsul, ruşii şi ucrainienii "inundă România cu îngrăşăminte ieftine", lucrul cel mai raţional e să-i lăsăm s-o facă, adică să subvenţioneze cu banii bietelor lor popoare pe fermierul român. Iar noi să ne vindem gazul de producţie proprie, care oricum se epuizează în douăzeci de ani, pe bani buni în ţară sau în afară, şi să facem din încasări un fond de investiţii în infrastructură, de exemplu, nu să-l dăm degeaba dlui Niculaie ca să producă el şi mai ieftin decât ruşii, în speranţa unor iluzorii beneficii generale decurgând de aici. Nu mă îndoiesc că ideea de politici industriale de acest fel va rămâne şi de aici înainte foarte populară între lideri politici, co men tatori şi în rândul publicului larg pe spinarea căruia se face, deoarece poartă un atractiv halo de naţional-protecţionism economic, expansionism sindical etc. Cu toate acestea, ea rămâne unul dintre pilonii de bază ai proastei guvernări, ducând la prăpădire de resurse şi oligarhizarea statului: adevărata subminare a economiei naţionale. Din păcate, dacă sunt procedural corecte asemenea decizii aiuristice nu sunt ilegale deoarece, fiind adoptate prin mecanisme guvernamentale, ele sunt legea. Remediul pentru ele nu poate fi procuratura, indiferent cât de mult ne-am dori noi asta, ci guvernarea mai transparentă şi un public mai activ, care să nu se mai lase prostit ca un copil de trei ani de prestidigitaţii cu biluţe care se înmulţesc când sunt pititite în pumn la spate.