Gata. Ne-am liniştit. E limpede. E sigur. E oficial: angajaţii de la postul de televiziune Realitatea îl urăsc sincer pe Traian Băsescu.
Le datorăm scuze: aşadar, nu avea de-a face, cum credeam, cu sunt nişte mercenari, slugoi care execută ordinele şefului, năimiţi, oameni fără conştiinţă. Nu, jurnaliştii de la Realitatea sunt sinceri: dezinformările, "montajele", instigările, campaniile denigratoare ies dintr-un prea-plin al sufletului, nu dintr-un gol al conştiinţei. Ei sunt autentici, sensibili şi responsabili. Ei l-ar urî pe şeful statului indiferent de meseria pe care-ar practica-o. Ei sunt patrioţi şi vigilenţi, veritabile radare umane care amuşină dictatura mai ceva ca scutul de la Deveselu racheta intercontinentală. Onestitatea lor e garantată de persoana cea mai calificată, Sorin Ovidiu Vîntu, despre care putem afirma orice, dar nu c-ar fi nepriceput în a-şi alege cuvintele. Asta cred oameni, cu asta dau în carul cu oale: "Ziariştii de acolo îl urăsc pe Băsescu mai rău decât îl urăsc eu. Simplu. Evident că mi-a convenit. Evident că am fost de acord cu ei, că n-am intervenit. Nu era nevoie să-i împing eu în această luptă." Au trecut câteva zile de la declaraţiile lui Vîntu, dar niciunul din cei vizaţi n-a protestat. Rămâne, aşadar, cum a zis şeful: ei nu sunt ziarişti, ci "luptători". În loc de informaţie corectă ne aruncă în obraz tarte cu materie de hazna. În loc de imparţialitate pompează ură. De altfel, placa veche şi stricată a imparţialităţii nu mai are trecere în lumea noastră. Nimeni nu le neagă dreptul la opinie. Eu însumi sunt subiectiv, pătimaş, nedrept. Numai că eu îmi scriu singur textele şi-mi semnez opiniile, care sunt strict personale. N-am avut niciodată invitaţi în cadrul rubricilor mele, n-am transformat pe nimeni în carne de tun, obligându-i să participe alături de mine ca "ilustratori" ai ideilor mai mult sau mai puţin discutabile pe care le susţin. Or, emisiunile de la Realitatea sunt, şi în formă şi în fond, atacuri în haită, în care omul cu microfonul îi întărâtă pe invitaţi (plătiţi sau neplătiţi) să furnizeze argumente în favoarea acuzaţiilor formulate ritos în preambulul emisiunii.
Egolatri, unidimensionali şi plicticoşi, invitaţii din oficiu — cam aceiaşi cincisprezece-douăzeci de învârtitori de limbi în gură, mereu disponibili, că ninge ori că plouă, că e Crăciun ori 1 Mai — emit opinii pe orice temă. Te freci la ochi şi nu-ţi vine a crede câtă mobilitate, cât aplomb, câtă expresivitate, cât enciclopedism, câtă fervoare, indiferent de subiect. Se pricep şi la inundaţii, şi la defrişări, şi la criza financiară, şi la fotbal, şi la cultură. Dar niciodată ochii nu le strălucesc mai voios şi mai pofticios ca la rostirea substantivului propriu Băsescu. E dreptul lor, fireşte, să urască pe oricine, inclusiv pe Traian Băsescu. Numai că un asemenea drept ar trebui exersat în alte forme. Preferabil ar fi individual şi nu ascunzându-se în spatele gureşeniei invitaţilor. Nu înseamnă că dacă aceştia sunt mulţi părerile lor sunt plurale. Departe de-a alcătui o simfonie, vocile lor cântă pe-un singur ton. Şi acela dogit. Ce demon îi împinge să-şi deşarte suferinţa în public, în şedinţe care prin ritual şi efect amintesc de întâlnirile "alcoolicilor anonimi"? De regulă, prestaţiile lor nu se ridică peste formularea "Mă numesc X şi-l urăsc pe T. B." Cam pe aici ne învârtim: în jurul unei triste, monomaniace, deprimante mărturisiri a suferinţei dublată de neputinţă.
Dacă atacurile de la Realitatea au la bază ideologia urii - ură clocotitoare, durabilă, persistentă, dar totuşi ură -, ce-ar fi de spus despre ciomăgelile debusolate de la Antene? Acolo mănuşile au fost abandonate la vestiar, iar în arenă sclipesc pumnalele, toporiştile, biciuştile cu bile de plumb, săgeţile înmuiate în venin de viperă. La Realitatea, dincolo de ură simţi, din când în când, boarea calmantă a relei credinţe şi a miştocărelii relativizante. La supuşii lui Felix - ori te pomeneşti că în curând vom afla că şi la Antene tot despre ură liber-consimţită e vorba... — Inchiziţia îşi trăieşte a doua tinereţe. Ba, mai nou, se aude că unul din corifeii postului a depăşit faza invectivei şi a "simplei" calomnii, ajungând la ameninţarea cu moartea. Nu ştiu ce-o fi în mintea lui, dar eu unul îl cred. Crescendoul nebunesc al incriminării şi escaladarea furibundă a urii nu pot să sfârşească altfel decât în soluţii violente.
Şi când te gândeşti că la originea acestor bezmetice activităţi stau, drapate în dezbateri principiale, interese meschine şi lăcomii nesănătoase. Dacă Voiculescu ar fi pus mâna, la începutul primului mandat al lui Traian Băsescu, pe Poşta Română şi dacă Vântu n-ar adormi şi nu s-ar trezi cu spaima de închisoare, n-am fi ajuns niciodată să vorbim despre deversările de resentiment şi insanităţi verbale care îndoliază viaţa publică din România. Oameni cu trecut pătat — ambii au fost turnători ai Securităţii, cu simpaticele nume de cod "Felix" şi "Nuş" —, ei nu mai au nimic de pierdut. Ura faţă de celălalt şi — sunt sigur — chiar ura de sine au mers prea departe pentru a mai spera în revenirea la raţiune. Cum suntem în ţara lui Caragiale, nu m-ar mira însă ca în viitorul nu prea îndepărtat Vântu să devină stăpânul Poştei, iar Felix să tremure de spaima puşcăriei... În lumea lor, nu numai că totul e de vânzare, dar e şi interşanjabil — de la metode, la interese şi destine.
Recomandările noastre
