Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: Taxa pentru prostie
SENATUL EVZ: Taxa pentru prostie

SENATUL EVZ: Taxa pentru prostie

Calitatea umană absolut deplorabilă a politicienilor români se face, din păcate, din ce în ce mai simţită şi ne afectează tuturor viaţa de zi cu zi.

Dacă l-am lua pe fiecare-n parte şi ne-am întreba prin ce merită acest om să participe la decizia politică, în nouă din zece cazuri nu am găsi nici un răspuns. Pentru cei mai mulţi politicieni (inclusiv cei din parlament) politica este doar o slujnică a intereselor economice proprii sau ale clanului din care face parte. Din acest motiv, îmbogăţirea oamenilor politici – ca şi a liderilor sindicali şi-a altor şmecheri – se face întotdeauna în detrimentul celor care i-au ales. Aşa am ajuns o ţară de tip sud-american, în care o zecime din populaţie are totul, iar ceilalţi nimic.

Aş vrea să risipesc aici două suspiciuni pe care le-am întâlnit adesea pe forumul care însoţeşte varianta electronică a articolelor mele. Prima este că aş fi împotriva îmbogăţirii şi a bogaţilor în general. Că aş avea, adică, reflexe eticiste de stânga, poate chiar comunistoide. Bogaţi şi ultrabogaţi există pretutindeni, mi se spune, chiar în democraţiile cele mai avansate, cum o arată clasamentul Forbes, de exemplu. Bogăţia este dezirabilă, mi se spune, ea creează locuri de muncă, aduce prosperitate tuturor, contribuie la dezvoltarea ştiinţelor şi artelor. Perfect adevărat, dar cu o precizare. În ţările avansat democratice distribuţia bogăţiei are întotdeauna o anumită formă grafică: proporţia milionarilor şi a miliardarilor în rândul populaţiei e bine precizată. Acolo bogăţia este în cele mai multe cazuri una benignă, capabilă să se reverse asupra celor din comunitate. Baza ei este clasa de mijloc, a cărei medie a prosperităţii o menţine ridicată. În ţările "bananiere" bogăţia este aberantă, nefastă, urât mirositoare, pentru că se construieşte pe nefericirea şi pauperizarea omului de jos. Ea nu aduce nimic bun, dimpotrivă, comunităţii. Susţin, deci, că majoritatea celor ce se zbat să intre în politică în România o fac cu singurul scop al îmbogăţirii personale (aşa cum cei mai mulţi inşi intră în poliţie, în vămi şi-n alte locuri grase pentru şpăgi şi alte venituri necuvenite). E un anumit tip de om, "masculii de tip A" (dar şi câteva "femele" dominante), cefele groase , inşii şmecheri şi amorali, dornici să parvină prin absolut orice mijloace. Cei ce calcă pe cadavre ca să se ridice, pentru că nu au nici simţ etic, nici civic, nici religios, nici educaţie, nici cultură – de fapt nici o calitate reală care să-i califice ca lideri politici. "Nu spera când vezi mişeii la izbândă făcând punte", zicea despre ei Eminescu. Până acum câţiva ani se mai rătăcea printre ei şi câte un om în care mai puteai crede, acum ei sunt rari şi ascunşi prin ungherele întunecoase ale partidelor.

A doua suspiciune pe care-aş vrea s-o risipesc (dar n-o s-o pot face, pentru că postacii care infestează toate forumurile şi nu lasă nimic nemurdărit nu sunt sensibili la argumente) este că, având eu o viziune atât de neagră a eşichierului politic românesc, urmăresc pierderea încrederii oamenilor în parlament, în partide, în preşedinţie şi-n celelalte instituţii democratice. Întâmplător, însă, sunt tocmai un om foarte devotat democraţiei, care vede însă cum spiritul democratic este călcat pas cu pas de sute de oameni care n-ar avea ce căuta în viaţa publică şi-n posturile înalte în care se află. Văd zilnic cum interesul personal, trădarea, perfidia şi mai ales plaga plaiurilor mioritice, corupţia, înfloresc în cloaca în care-am ajuns cu toţii.

Cred în instituţii, dar de ce sunt oare infestate de oameni de o aşa joasă speţă? Nu cer dizolvarea parlamentului, dar de ce parlamentarii sunt, mai toţi, oameni atât de urâţi interior? De ce nu e mai nimeni pe care să-l pot admira, care să se ridice, prin calitatea lui umană, prin viziune politică, prin europenismul său deasupra jalnicei şi nocivei încâlceli de interese? De ce nu vrea Parlamentul României, de ce nu vor partidele o adevărată reformă a vieţii naţionale?

Mă tem că ştiu răspunsul, ba chiar îl ştiu prea bine: pentru că sunt cei aleşi de noi, cei care-au ştiut şi ştiu mai departe să ne fraierească, cei care ştiu să ne vâre-n capcane şi apoi să ne scoată din ele pe banii noştri. Sunt cei care nearată când morcovul, când biciul, la intervale cunoscute numai de ei. Lumea politică, aşa cum arată ea azi, e taxa noastră pentru prostie. E birul pe care-l plătim elitei dâmboviţene: buldogi, escroci, manipulatori ridicaţi pe munţii noştri de naivitate.