Dac-am fi urmat gândirea înţeleaptă a tovarăşului Iliescu astăzi, umili şi în zdrenţe, am fi vândut şurubelniţe în Ungaria.
Acum câtva timp călătoream de la Oneşti la Bucureşti într-un vagon de clasa a doua, plin de lume. Abia porniserăm, când uşa compartimentului s-a deschis şi în pragul ei au apărut două figuri hirsute, bizare, neidentificabile. Păreau mai degrabă, în grotescul lor cvasimedieval, nişte figuranţi dintr-un film istoric sau nişte marionete din cine ştie ce spectacol. Unul dintre cei doi bărbaţi, bărboşi şi în zdrenţe, purta pe umăr o uriaşă sacoşă de rafie, plină cu cine ştie ce boarfe. Erau umili şi rugători. Nu puteau fi nici surzii care lasă lângă tine agende, lanterne sau minuscule animale de pluş, nici vânzătorii de reviste vechi, nici cerşetorii obişnuiţi prin trenuri. De cum a deschis gura cel fără sac, ne-am lămurit: vorbea, sfios şi tremurător, în inconfundabilul grai al moldovenilor de peste Prut. Ne ruga „din tot suflietu’“ să ne facem pomană şi să ne ridicăm puţin în picioare. Uimiţi, ne-am sculat, cei din dreapta, de pe locurile noastre, lăsându-l pe omuleţ să ridice, la rândul ei, bancheta de muşama. Celălalt s-a năpustit spre ea atât de repede, că povara din spinare i-a căzut, şi din sacoşă s-au răsturnat pe podea sute de şurubelniţe cu mânere de plastic multicolor. Amândoi, înnebuniţi parcă de teamă, s-au repezit să le adune şi să le pună la loc în sac. Călătorii i-au ajutat şi ei, cu o compătimire de care, poate, niciodată un cerşetor n-a avut parte: „Sunt fraţii noştri, amărâţii“, zicea unul. „Câştigă şi ei o pâine“. Apoi, i-au ajutat să dosească sacul de rafie sub banchetă. Moldovenii au stat pe culoar până la Bucureşti, când şi-au recuperat sacoşa, au mulţumit cu nesfârşite ploconeli şi-au luat-o, grăbiţi, pe peron, către cine ştie ce destinaţie.
În timpu-ăsta, oamenii discutau în tren, cu nesfârşită milă, despre situaţia din Republica Moldova: oameni care mureau de foame, care făceau, precum cei doi, o măruntă contrabandă ca să poată supravieţui... O ţară fără speranţă, plutind în derivă între trecutul de care nu se putea desprinde şi un prezent care nu-i oferea nimic... Fetele - carne de tun pentru bordelurile Mediteranei; tinerii - atraşi de mirajul rakeţilor. Comuniştii călare pe situaţie, cu atât mai votaţi, cu cât alegătorii erau mai bătrâni şi mai săraci.
În acea ţară care nu era o ţară trăia un popor care nu era un popor, creat prin inginerii sociale perverse, prin strămutări şi deznaţionalizări, astfel încât el să uite, dacă era posibil, legăturile cu patria-mamă de la apus, să-şi uite limba şi identitatea. Tristeţea insuportabilă a bucăţii de Românie rămase de izbelişte, în bătaia vânturilor, tot mai în urma României şi-a Europei s-a accentuat cu timpul, devenind dezamăgire. Podurile de flori de altădată, minate şi ele de un entuziasm cam naiv, n-au dus la nimic. Poeţii moldoveni cei mai faimoşi ai vremii, venind în ţară, au migrat spre România Mare, ca şi eroul lor cel mai notoriu.
Manipulată şi minţită sistematic, populaţia, care trăieşte cu câteva zeci de euro pe lună, a votat tot mai masiv cu comuniştii, împotriva ei însăşi, a propriului ei viitor. Minusculele nuclee democratice şi pro-europene au fost persecutate şi hărţuite.
În decursul anilor ’90, când era viu în mintea tuturor exemplul Germaniei unificate, aşa încât putea fi folosit ca model şi justificare, n-a existat, din nicio parte, voinţă politică pentru unificarea României cu Moldova. A fost tributul plătit Rusiei de cele două părţi, deopotrivă guvernate de foşti comunişti. Iliescu s-a ferit de unificare ca dracul de tămâie. Astăzi pare a fi prea târziu. Retorica antiromânească de la Chişinău pare să compromită orice încercare de apropiere reală, în ciuda puternicului sentiment al oamenilor, de-o parte şi de alta a Prutului, că aparţin aceluiaşi popor.
Între timp, Ion Iliescu a scăpat de dosarul mineriadelor şi e iarăşi pe cai mari. Iarăşi televiziunea română, aservită PSD-ului şi înfrăţită cu Antenele lui Voiculescu, a dat imagini de Sfântul Ion (ce batjocură!) cu omul nefericirii noastre, al damnării noastre de un deceniu şi jumătate, primind cadouri de la „admiratorii“ săi decrepiţi. L-am văzut atunci firitisit de Văcăroiu şi primind nişte ochelari cu laser, „ca să-i distrugă pe duşmani“... Părea prosper, zglobiu şi pus iarăşi pe rele.
Să ne punem şi noi însă ochelarii cu laser şi să-l privim necruţător în ochi pe tovarăşul cel zâmbăreţ: ce am fi fost astăzi decât o nefericită Republică Moldova dacă ar fi fost după gândirea şi voinţa acestui om? Ce n-a făcut el să ne separe de Europa şi de orice ţine de civilizaţia apuseană?
Câte diversiuni nu i se pot reproşa, de la manipularea Revoluţiei, inventarea teroriştilor, transformarea FSN-ului în partid unic, chemarea şi apoi mulţumirile adresate minerilor, anii de guvernare populistă, toate fapte de o gravitate extremă, care ne-au întârziat cu un deceniu, poate, drumul natural către Occident, şi care puţin a lipsit să nu ni-l compromită cu totul!
Dac-am fi urmat gândirea înţeleaptă a tovarăşului Iliescu, din vremea când „la Palatul Cotroceni cânta cucuvaia“, astăzi, umili şi în zdrenţe, am fi vândut şurubelniţe în Ungaria.